O aparent banală dispută politică (desemnarea premierului) scoate la suprafață probleme mult mai profunde despre felul în care funcționează un stat. La prima vedere, avem un președinte care nu se grăbește să desemneze un candidat pentru funcția de prim-ministru și partide care îi cer să își exercite atribuția constituțională. La o privire mai atentă însă, problema este mult mai serioasă. Avem de-a face cu o posibilă inversare a ordinii constituționale în care Președintele încearcă să obțină, înainte de desemnarea premierului, exact rezultatul pe care Constituția îl consfințește Parlamentului.

De aceea, demersul Partidului România Puternică pornește de la o idee corectă, dar, în opinia mea, nu merge suficient de departe și nici nu lovește exact în centrul problemei. Este corect să fie contestată o eventuală amânare sine die a desemnării unui candidat pentru funcția de prim-ministru, pentru că articolul 103 din Constituția României nu stabilește un număr exact de zile în care Președintele trebuie să facă desemnarea. Dar, chiar și în lipsa acestui aspect, nu poate fi transformat într-un cec în alb pentru inacțiune. Dar adevărata problemă juridică nu este numai aceea că Nicușor Dan întârzie desemnarea.

Direcția propusă de avocatul Doru Giugula este bună, dar, juridic, demersul trebuie dus mai departe.

Adevărata problemă nu este doar inacțiunea prezidențială. Problema este condiționarea desemnării de obținerea, ex ante, a unei majorități parlamentare certe. Iar aici lucrurile devin mult mai interesante din punct de vedere constituțional.

Cum motivează președintele Nicușor Dan refuzul de a desemna un prim-ministru?

Poziția publică a președintelui României este una care ridică o problemă constituțională mult mai interesantă. Președintele vrea să se asigure mai întâi că există 233 de voturi pentru o anumită soluție și abia după aceea să facă desemnarea.

Președintele României, Nicușor Dan:  „Eu cer să existe 233 de oameni de care să fie siguri că vor vota. Eu nu cer niciun acord, nicio condiție, doar să fie 233 de oameni.”

Dacă aceasta este într-adevăr condiția pe care Președintele o expune partidelor, atunci avem o problemă care depășește cu mult simpla întârziere administrativă sau politică. Pentru că, în această situație, Nicușor Dan le cere partidelor să obțină de la parlamentari, înainte de desemnarea premierului, tocmai decizia pe care Parlamentul trebuie să îl exprime prin vot după desemnarea premierului.

Altfel spus, prin poziția sa, Președintele României, Nicușor Dan, pune partidele în situația de a-și constrânge politic proprii parlamentari să își pre-angajeze votul, pentru ca el să accepte exercitarea propriei atribuții constituționale de desemnare a candidatului la funcția de prim-ministru.

Iar aici apare o problemă constituțională serioasă. Articolul 69 alin. (2) din Constituție stabilește fără echivoc că „orice mandat imperativ este nul”, tocmai pentru a proteja caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, în timp ce art. 103 alin. (1) stabilește succesiunea constituțională: Președintele desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru în urma consultăriipartidului care deține majoritatea absolută sau a partidelor reprezentate în Parlament, iar ulterior, potrivit art. 103 alin. (3), candidatul desemnat solicită în termen de 10 zile votul de încredere al Parlamentului asupra programului și întregii liste a Guvernului.

Cu alte cuvinte, votul parlamentar este etapa ulterioară desemnării, nu o condiție pe care Președintele o poate transforma în etapă prealabilă. Este perfect legitim ca șeful statului să verifice configurația politică a Parlamentului și să desemneze o persoană despre care consideră că are șanse reale să obțină majoritatea; ceea ce devine problematic este ca el să spună, în esență, „nu desemnez până când nu îmi demonstrați că 233 de parlamentari vor vota”, transferând astfel asupra partidelor obligația de a obține în avans o garanție privind un vot care, constituțional, trebuie exprimat liber de fiecare parlamentar și formalizat ulterior de Parlament.

În această logică, Președintele nu mai este doar mediatorul prevăzut de art. 80 alin. (2) din Constituție și nici nu se limitează la exercitarea marjei sale de apreciere în desemnarea premierului; el creează o presiune instituțională care împinge partidele să transforme disciplina politică într-o pre-angajare colectivă a votului parlamentar, apropiindu-se periculos de exact ceea ce art. 69 alin. (2) a vrut să excludă, respectiv transformarea parlamentarului din reprezentant într-un simplu executant al unei instrucțiuni de vot.

Președintele are dreptul să ceară partidelor să construiască o majoritate; nu are însă dreptul să transforme dovada anticipată a votului parlamentar într-o condiție pentru ca el să își exercite propria competență constituțională.

Așadar, deși Constituția României stabilește o succesiune logică și juridică:

consultare → desemnare → program și listă de Guvern → votul Parlamentului

Nicușor Dan încearcă să introducă o etapă care nu există în Constituție:

consultare → garanție prealabilă de 233 de voturi → desemnare.

Și aici trebuie să ne întoarcem la Constituție.

România nu este o republică prezidențială

Poate că cea mai importantă confuzie care trebuie lămurită este aceea potrivit căreia faptul că Președintele este ales direct de cetățeni îi conferă un fel de superioritate politică asupra Parlamentului. Nu. România nu este o republică prezidențială, iar Președintele nu este șeful întregii puteri executive și, cu atât mai puțin, șeful Parlamentului.

Constituția României a construit un sistem în care puterile statului sunt separate și se echilibrează reciproc. Articolul 1 alin. (4) nu este o formulă decorativă, ci una dintre cheile întregii arhitecturi constituționale: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.

Aceasta înseamnă că Președintele are propriile sale competențe, Parlamentul are propriile sale competențe, Guvernul are propriile sale competențe, iar faptul că aceste instituții trebuie să colaboreze nu înseamnă că una dintre ele poate prelua atribuțiile celeilalte.

Iar tocmai aici trebuie citit rolul Președintelui în formarea Guvernului.

Articolul 80 îi spune Președintelui că reprezintă statul, că este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, că veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice și că, în acest scop, exercită funcția de mediere între puterile statului.

Cuvântul cheie este mediere.  Medierea nu înseamnă comandă. Medierea nu înseamnă subordonare. Medierea nu înseamnă că Parlamentul trebuie să îi prezinte Președintelui, înainte de a vota, dovada că va vota într-un anumit fel.

Președintele poate consulta partidele, poate negocia politic, poate evalua configurația parlamentară, poate încerca să identifice soluția care are cele mai mari șanse să producă o majoritate și poate refuza o propunere pe care o consideră vădit lipsită de șanse. Toate acestea intră în marja sa constituțională de apreciere.

Dar această marjă nu poate fi transformată într-o putere de a suspenda procedura constituțională până când rezultatul ei este garantat în prealabil. Pentru că aici nu mai vorbim despre mediere. Vorbim despre preluarea unei părți din competența Parlamentului.

 Președintele desemnează. Parlamentul votează. Ordinea nu este întâmplătoare. CCR spune foarte clar că independența mandatului parlamentar față de partid este o garanție constituțională, iar relația parlamentarului cu partidul este una politică, nu juridică.

Articolul 103 este extrem de clar în privința mecanismului. Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru „în urma consultării” partidului care are majoritatea absolută în Parlament sau, dacă o asemenea majoritate nu există, a partidelor reprezentate în Parlament.

Constituția spune, deci, consultare și apoi desemnare. Nu spune consultare, obținerea unei liste cu 233 de parlamentari, certificarea voturilor, garantarea rezultatului și apoi desemnare.

Această distincție poate părea, la prima vedere, una tehnică. Nu este deloc tehnică. Este chiar esența problemei. Pentru că după desemnare începe o altă etapă constituțională. Candidatul desemnat are la dispoziție zece zile pentru a cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și întregii liste a Guvernului.

Cu alte cuvinte, Constituția a stabilit o succesiune foarte clară, respectiv consultare, desemnare, program de guvernare, listă de miniștri, vot de încredere.

Nu există nicăieri în această succesiune etapa „233 de voturi garantate înainte de desemnare”.

Mai mult, articolul 85 confirmă aceeași arhitectură atunci când stabilește că Președintele numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Este o diferență fundamentală între cele două instituții. Președintele are rolul de a desemna. Parlamentul are rolul de a acorda sau refuza încrederea. Președintele poate evalua dacă un candidat are șanse să obțină majoritatea. Parlamentul este însă cel care stabilește, prin vot, dacă acel Guvern are sau nu încrederea sa.

Asta spune Constituția.

Paradoxul lui Nicușor Dan

Să presupunem că Președintele spune partidelor: „Nu desemnez până când nu îmi demonstrați că aveți 233 de voturi”. La prima vedere, pare o abordare prudentă. Președintele nu vrea să desemneze un om care să fie respins de Parlament. Dar dacă mergem până la capăt cu această logică, apare un paradox.

Pentru ca partidele să îi poată demonstra Președintelui că există 233 de voturi, ele trebuie să îi determine pe parlamentarii lor să se angajeze în avans că vor vota o anumită persoană. Dar parlamentarii nu au încă în față un candidat desemnat, un program de guvernare și o listă de miniștri asupra cărora să își exprime votul. Li se cere să promită înainte ceea ce Constituția îi cheamă să decidă ulterior.

Cu alte cuvinte, Președintele spune Parlamentului, prin intermediul partidelor: „Arătați-mi acum cum veți vota, ca să decid dacă mai desemnez sau nu persoana pe care ar trebui să o votați.”

Este exact inversarea ordinii constituționale.

Parlamentul se exprimă, prin vot, după desemnare. Nu înainte. Candidatul desemnat trebuie să ceară, în termen de 10 zile, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și întregii liste a Guvernului.

Ce legătură are aici mandatul imperativ?

Are o legătură esențială.

Articolul 69 din Constituție spune că, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului, iar alineatul 2 stabilește fără echivoc: „Orice mandat imperativ este nul.” Această regulă nu există întâmplător, ci definește natura mandatului parlamentar în România.

Parlamentarul nu este un delegat al partidului care trebuie să execute juridic instrucțiunile acestuia. El are un mandat reprezentativ. Poate aparține unui partid, poate respecta disciplina politică a partidului, poate susține public un candidat, poate semna un acord politic și poate spune că va vota pentru un anumit Guvern. Toate acestea fac parte din viața politică normală.

Dar există o limită fundamentală: opțiunea politică nu poate fi transformată într-o obligație juridică de natură să anuleze caracterul reprezentativ al mandatului.

Curtea Constituțională a subliniat în jurisprudența sa tocmai această idee, calificând interdicția mandatului imperativ drept o garanție esențială a independenței parlamentarului.

De aceea, trebuie să fim foarte atenți cu formularea juridică.

Nu este corect să spunem că, de fiecare dată când un partid le cere parlamentarilor să voteze într-un anumit fel, avem un mandat imperativ. Ar fi o exagerare și ar face argumentul vulnerabil.

Problema apare în momentul în care această pre-angajare este transformată într-o condiție de funcționare a procedurii constituționale.

Dacă Președintele spune că nu desemnează premierul până când partidele nu îi garantează că parlamentarii lor vor vota pentru acesta, atunci presiunea pentru transformarea opțiunii politice într-un angajament colectiv de vot nu mai este doar o chestiune internă a partidelor.

Ea devine parte din mecanismul prin care Președintele decide dacă își exercită sau nu propria atribuție constituțională.

Și aici trebuie ridicată problema articolului 69.

Parlamentarii nu sunt „voturi” pe care partidele le livrează Cotroceniului

Există o expresie care a început să domine discursul politic „să se găsească cele 233 de voturi”.

Înțelegem ce înseamnă politic. Dar constituțional trebuie să fim atenți la ceea ce presupune.

Parlamentarii nu sunt 233 de bile pe care partidele le adună și le duc la Cotroceni pentru a demonstra că un Guvern va trece. Parlamentarii sunt membri ai autorității reprezentative supreme a poporului român. Parlamentul nu este un depozit de voturi pe care Președintele îl verifică înainte de desemnare. Parlamentul este instituția care, în cadrul procedurii de învestitură, își exercită propria competență constituțională.

Sigur că politic partidele pot negocia și pot construi majorități. Așa funcționează parlamentarismul.

Dar această majoritate trebuie să fie una politică și parlamentară, nu una juridic „garantată” în avans în fața Președintelui.

Diferența este importantă.

CCR îi recunoaște Președintelui o marjă de apreciere, nu un drept de a bloca procedura

Aici este foarte important să nu cădem în extrema cealaltă.

Nu putem spune că Nicușor Dan este obligat să desemneze automat orice persoană indicată de partide. Ar fi la fel de greșit.

Curtea Constituțională a stabilit, inclusiv în Decizia nr. 85/2020, că desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru reprezintă o atribuție proprie și exclusivă a Președintelui.

Asta înseamnă că Președintele are o marjă reală de apreciere.

El trebuie să se uite la configurația politică a Parlamentului, să consulte partidele și să desemneze persoana care, în opinia sa, are capacitatea de a obține susținerea parlamentară necesară.

Dar există o diferență enormă între a aprecia că cineva poate obține 233 de voturi și a cere să i se demonstreze că a obținut deja cele 233 de voturi înainte de a fi desemnat.

Prima este competența Președintelui. A doua este votul Parlamentului. Și tocmai aici trebuie să rămână lucrurile.

Riscul ca premierul desemnat să nu treacă este prevăzut de Constituție

Mai există un argument care, din punctul meu de vedere, trebuie spus foarte apăsat. De ce ar trebui Președintele să fie sigur că persoana desemnată va primi cele 233 de voturi? Pentru că altfel există riscul să eșueze?

Da. Și?

Constituția a prevăzut și scenariul în care un candidat nu obține votul de încredere, stabilind mecanismele și procedurile în cazul unor eșecuri succesive de învestitură. Cu alte cuvinte, eșecul unei desemnări nu este o eroare de sistem. Este un rezultat pe care sistemul constituțional îl prevede și îl gestionează. Președintele nu are obligația constituțională de a elimina orice risc de respingere înainte de a desemna. Are obligația de a face o alegere constituțională rezonabilă în funcție de configurația Parlamentului. Dacă alegerea se dovedește greșită, Parlamentul o poate respinge.

Aceasta este democrația parlamentară.

Partidul România Puternică are dreptate să conteste blocajul, dar trebuie să atace cauza, nu doar efectul

Din acest punct de vedere, consider că demersul România Puternică este bine orientat atunci când contestă blocarea procedurii, dar insuficient în ceea ce privește adevărata problemă juridică.

Este important să se spună că Președintele nu poate amâna la infinit desemnarea unui premier doar pentru că articolul 103 nu stabilește un termen exprimat în zile.

Este corect să fie invocată obligația de bună funcționare a autorităților publice.

Este corect să fie invocat principiul cooperării loiale între autoritățile statului.

Dar trebuie făcut încă un pas.

Trebuie întrebat dacă Președintele are dreptul să transforme existența celor 233 de voturi într-o condiție prealabilă pentru desemnare.

Pentru că altfel riscăm să câștigăm o bătălie juridică secundară și să pierdem problema constituțională principală.

Dacă instanța ar spune doar „Președintele trebuie să desemneze într-un termen rezonabil”, fără să clarifice dacă acesta poate condiționa desemnarea de existența unei majorități parlamentare garantate în avans, problema va rămâne.

Și poate reapărea imediat. Astăzi nu desemnează pentru că nu are 233. Mâine nu desemnează pentru că are doar 225. Poimâine nu desemnează pentru că există doar o majoritate „probabilă”.

În felul acesta, o competență constituțională poate fi blocată permanent prin invocarea necesității unei certitudini politice pe care Constituția nu o cere.

Problema reală este cine decide dacă există majoritatea

Aceasta este întrebarea care trebuie adresată. Nu dacă Președintele trebuie să țină cont de majoritatea parlamentară. Evident că trebuie. Nu dacă poate consulta partidele. Constituția îi cere să o facă. Nu dacă poate refuza o persoană care nu are nicio șansă să obțină sprijinul Parlamentului. Desigur că trebuie să țină cont de acest lucru.

Întrebarea este dacă poate spune „Nu desemnez până când Parlamentul nu îmi garantează că va vota.”

Pentru că aici se schimbă rolurile.

Președintele trebuie să desemneze persoana care, în urma consultărilor și a evaluării configurației politice, poate forma o majoritate.

Parlamentul trebuie să stabilească prin vot dacă acea majoritate există efectiv.

Dacă Președintele cere mai întâi rezultatul votului, el cere Parlamentului să își exercite în avans competența.

Iar asta este exact ceea ce Constituția nu spune.

Nu putem transforma Cotroceniul în locul în care se certifică majoritățile parlamentare

Este tentant, din punct de vedere politic, să spui că totul ar fi mai simplu dacă Președintele ar ști sigur că are 233 de voturi.

Sigur că ar fi, dar Constituția nu este construită pentru a elimina toate riscurile politice. Este construită pentru a împărți puterea și pentru a garanta democrația!

Președintele nu trebuie să fie sigur că Parlamentul va vota pentru. Trebuie să desemneze candidatul care are, în urma consultărilor și a configurației parlamentare, șanse reale să obțină încrederea.

După aceea, Parlamentul decide. Asta înseamnă separația și echilibrul puterilor în Stat. Și asta înseamnă, în cele din urmă, că mandatul parlamentarului este reprezentativ.

Juridic vorbind, Cotroceniul poate să fie sigur doar de voturile reprezentanților partidelor politice care participă la negocieri. Însă, de restul parlamentarilor care formează Parlamentul “siguranța” prezidențială vine doar în urma votului.

Președintele poate construi consens. Nu poate construi un mandat imperativ

Aici se află poate cea mai importantă limită politică a acestei situații. Nicușor Dan are dreptul să caute consens. Are dreptul să negocieze. Are dreptul să ceară partidelor să își asume o soluție. Are dreptul să întrebe dacă există o majoritate.

Dar dacă răspunsul devine „nu desemnez până când nu îmi demonstrați că toți parlamentarii vor vota”, atunci Președintele începe să se apropie de o zonă în care rolul său de mediator se transformă într-unul de constructor și garant al unei majorități parlamentare.

Or, aceasta nu este competența sa. Partidele construiesc majorități. Parlamentarii votează. Parlamentul acordă încrederea. Președintele desemnează. Fiecare are o piesă din mecanism.

Și tocmai pentru că fiecare are doar o piesă, niciunul nu poate lua întregul mecanism.

Demersul corect nu este „obligați-l pe Președinte să numească pe oricine”

Nu cred că soluția este aceea de a cere instanței să îi spună lui Nicușor Dan pe cine să desemneze. Ar fi o intruziune în însăși competența pe care Constituția i-o rezervă. La fel de absurdă ar fi și soluția în care Președintele nu poate ține cont de configurația Parlamentului.

Soluția este mult mai simplă și, în același timp, mult mai profundă:

Președintele trebuie să își exercite competența în limitele Constituției, într-un termen rezonabil, după consultarea partidelor, fără să introducă o etapă constituțională care nu există și fără să transforme votul Parlamentului într-o condiție prealabilă a desemnării.

Aceasta ar trebui să fie direcția unui demers juridic serios. Nu să îi luăm Președintelui competența de a desemna. Ci să îi reamintim că acea competență are și limite.

233 este rezultatul, nu condiția

În fond, întreaga discuție despre cele 233 de voturi poate fi redusă la o singură propoziție “233 este rezultatul pe care Parlamentul trebuie să îl producă prin vot, nu condiția pe care Președintele o poate impune înainte de desemnare”.

Președintele trebuie să găsească omul care poate obține majoritatea. Candidatul desemnat trebuie să își construiască Guvernul. Guvernul trebuie să își prezinte programul.

Parlamentul trebuie să voteze.

Dacă obține 233 de voturi, Guvernul este învestit.

Dacă nu le obține, Constituția are mecanismele sale pentru a gestiona eșecul.

Nu există nicio obligație constituțională ca Președintele să elimine dinainte posibilitatea unui eșec. Dimpotrivă, dacă eliminăm posibilitatea ca Parlamentul să respingă candidatul prin obligarea partidelor să garanteze în avans voturile, am goli de conținut tocmai competența parlamentară de a acorda sau refuza încrederea.

Iar aici este adevărata miză. Nu este o dispută între Nicușor Dan și România Puternică. Nu este nici măcar o simplă dispută despre cine trebuie să fie premier. Este o dispută despre cine are dreptul să decidă și în ce moment. Într-un stat constituțional, răspunsul trebuie să fie foarte clar.

Președintele nu este Parlamentul.

Parlamentul nu este Președintele.

Partidele nu sunt parlamentarii.

Iar parlamentarii nu sunt voturi care trebuie livrate în avans.

Președintele are dreptul să desemneze candidatul pe care îl consideră capabil să formeze o majoritate, dar nu are dreptul să ceară Parlamentului să îi garanteze înainte rezultatul unui vot pe care Parlamentul încă nu l-a exercitat.

Pentru că, dacă acceptăm această logică, nu mai avem doar o problemă de întârziere în desemnarea premierului.

Avem o problemă de separație a puterilor în stat.

Avem o problemă de respectare a competențelor constituționale.

Avem o problemă privind rolul de mediator al Președintelui.

Avem o problemă privind caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar.

Și, în ultimă instanță, avem problema fundamentală a oricărui stat de drept: dacă o autoritate poate inventa, prin propria practică, o condiție pe care Constituția nu a prevăzut-o.

Răspunsul ar trebui să fie evident.

Constituția nu îi cere Președintelui să obțină 233 de voturi înainte să desemneze premierul. Îi cere să desemneze candidatul care, în urma consultărilor și a evaluării configurației parlamentare, poate obține acele voturi.

Diferența dintre „poate obține” și „a garantat deja că obține” este, în acest moment, diferența dintre respectarea Constituției și inversarea procedurii constituționale.

Iar dacă România Puternică vrea să ducă acest demers până la capăt, aici ar trebui să fie direcția.

Nu doar să îl obligăm pe Nicușor Dan să desemneze un premier. Ci să îi cerem să respecte ordinea constituțională în care el desemnează, iar Parlamentul decide.

Pentru că într-o Românie în care puterile statului sunt separate și se echilibrează reciproc, 233 nu se obțin la Cotroceni. 233 se votează în Parlament.

#AlinaAlupoaei