Unguri

De-a lungul anilor am remarcat: Nesăbuinţa şi obsesia revizioniştilor unguri (1)

După evenimentele istorice din august 1944, cînd Armata Română a întors armele împotriva Germaniei naziste şi a Ungariei horthyste, cînd România şi Ungaria au intrat în sfera de influenţă a URSS, revizionismul maghiar apare brusc, la lumina zilei, precum şarpele la drum, cînd îl doare capul. Nici nu se consolidase bine noua Putere, aflată acum sub tutela comuniştilor români, că revizioniştii budapestani şi-au şi zis: „Acum e momentul!“, deşi cunoaştem că asemenea „momente“ s-au succedat de-a lungul timpului continuu, începînd cu Decembrie 1918. Revizioniştii unguri s-au plîns, fără întrerupere, forurilor internaţionale că ţările vecine, îndeosebi România, le-au luat teritorii din aşa-zisa Ungarie Mare şi, musai, acestea să le fie returnate.

Privitor la România, urmare a acestor pretenţii ungureşti, revizionist-iredentiste, de a rupe o parte din trupul ţării noastre, este replica fermă a Guvernului României, din septembrie 1946, transmisă de ministrul de Externe, Gheorghe Tătărescu, la Conferinţa de Pace de la Paris, care evidenţia atitudinea de neclintit a conducătorilor români: „Hotarele României nu se mai discută“, iar problema graniţelor dintre România şi Ungaria este „o chestiune fără obiect“.

Într-un volum, apărut în 2010, intitulat „45 de ani în socialism“, lucrare bine documentată şi cu deplină obiectivitate, aparţinînd tînărului cercetător ieşean Ion Ştefanovici, ni se prezintă succint pretenţiile nejustificate ale revizioniştilor maghiari, exprimate, fără pauză, după încheierea tratativelor de la Trianon. Datele cuprinse în acest volum oglindesc realitatea istorică, fapt ce ne determină să le luăm ca atare.

Revizioniştii unguri, la Conferinţa de la Paris, cer „garanţia unui statut internaţional pentru ocrotirea minorităţii maghiare din Transilvania“, motiv pentru care ministrul Gheorghe Tătărescu, înainte de a se prezenta cu întreaga delegaţie guvernamentală, organizează o Conferinţă de Presă, unde, printre altele, afirmă: „... ni s-au pus deseori întrebări în legătură cu pretenţiile teritoriale ale delegaţiei ungare, referitoare la frontierele Transilvaniei“ (...) „... şeful delegaţiei ungare se va lăsa tîrît (...) să făurească un nou instrument de agitaţie în serviciul unui nou revizionism, care ar scoate la iveală, mai intens decît odinioară, erorile pe care le speram radical înlăturate. În felul acesta, ministrul de Externe al Ungariei lasă poartă deschisă pentru viitoare acţiuni revizioniste, şi tocmai aceasta este primejdia pe care vrem să o semnalăm: ţinînd mereu aprins focarul unor agitaţii virtuale, pline de revendicarea unui nou statut internaţional al minorităţilor, dl. Gyoengyoessy nu serveşte pacificarea Europei“.

Reţinem ceea ce subliniază şi autorul volumului, din care cităm faptul că Ungaria, prin delegaţia prezentă la Conferinţă, pretindea, prin rectificarea graniţei dintre România şi Ungaria, o fîşie de 20.000 de km.p., odată cu cererea de a se respecta regimul populaţiei maghiare din Ardeal.

Revizioniştii unguri, constatînd, însă, că participanţii la Conferinţa de Pace nu răspund pretenţiilor, afişate cu tupeul cunoscut, se pare că, în sinea lor, la acel moment, îşi dădeau seama că întrec măsura şi încearcă să-şi reducă cererea, revenind cu o nouă formulă. Solicită să obţină (măcar!) 4.000 de km.p. din suprafaţa României, în care să fie incluse oraşele Oradea, Satu Mare şi Arad. Prin această ultimă cerere a delegaţiei ungare, cititorul român observă că revizioniştii au momente cînd îşi dau seama că cer ceea ce nu li se cuvine şi atunci procedează ca la piaţă; pretind mai puţin ori lasă mai ieftin. Un fel de tîrguială.

(va urma)

Radu Pădurariu