Seriale Documentare

„Umbra lui Satana se ridică iar deasupra Europei“ (4)

 În flatulenţele lui, La Vey nu abordează niciodată chestiunea originii lui Satana. Însă La Vey e simptomatic: mai întîi, pentru valul de iraţionalism furios ce se abate peste ţara considerată mult timp „laboratorul viitorului“, pentru ansamblul lumii occidentale, inclusiv anumite sectoare ale lumii ştiinţifice. Apoi, e simptomatic pentru nihilismul absolut care bîntuie de la începutul acestui secol, în toate domeniile, de la artă la epistemologie. În sfîrşit, el exprimă sincer, iar succesul cărţilor lui o confirmă, nevoia publică de satanism. Pînă la urmă, marxismul este obositor pentru minţile incapabile de concentrare, iar prozelitismul lui cere disciplină, pe cînd satanismul e cel puţin „gratifiant”, cum spune La Vey, şi fiecare îl poate practica în stilul lui.

Paradox remarcabil, am fi tentaţi să spunem „fabulos“, şi care arată confuzia inevitabilă în mînuirea conceptelor dubioase, în primul rînd acela de Satana, satanismul a ajuns să revendice abolirea păcatului originar. Cel vinovat pentru păcatul originar e prezentat nu numai ca eliberator al muncitorului, ci chiar al sexualităţii! Marcuse, acelaşi Marcuse, scria deja că Erosul orfic diminua urmele păcatului originar! Să notăm, în trecere, ignorarea realităţii mitului lui Orfeu, care era un erou antierotic, motiv pentru care a fost adoptat de creştinismul medieval! Desigur, Biserica lui Satana nu e singura de acest soi; trebuie pomenit Templul lui Seth, al cărui principiu fondator este la fel de fals precum cel al Bisericii lui Satana, deoarece zeul egiptean Seth, am văzut, nu e defel asimilabil cu Satana iudeo-creştin. Cît am stat în California, în anii ’70, am luat cunoştinţă de existenţa unor secte para-, proto- sau perisatanice, care, cu părere de rău, m-au scîrbit prin ridicolul lor frenetic şi jargonul cu pretenţii ezoterice, pe bază de referinţe la Cabala, la Necronomicon (o făcătură patentă) şi la celebrul farsor Gurdjieff. Am strîns despre ele o documentaţie consistentă; dar prostia nebuloasă, vicioasă şi naivă pe care-o degajau m-a făcut să arunc la coş tot ce adunasem. Pe atunci ignoram eventualul interes antropologic al subiectului. Ceea ce m-a făcut să-mi pierd interesul pentru acele baliverne sumbre a fost mai ales abundenţa de referinţe la un descreierat de la începutul Secolului XX, „magul“ Aleister Crowley, satanist notoriu.

Există, pe de altă parte, în Statele Unite, în Canada, în Marea Britanie, un număr de asociaţii de „vrăjitoare“ – unele „albe“, care dau asigurări că nu-l adoră pe Satana, ci doar forţe ale naturii, ca „popoarele celtice din Europa”, altele „negre”, care-l adoră pe Satana în sabaturi copiate după descrieri evident false, dar „cenzurate“ prudent pentru a nu-şi atrage represalii din partea poliţiilor naţionale. Lista acestor asociaţii, a activităţilor şi ideologiilor lor ar umple o carte întreagă; încă o dată, îl trimit pe cititor la studiul lui Hicks: mi se pare cel mai documentat în acest domeniu, la drept vorbind, plicticos.

Evident, e vorba aici despre anumite excrescenţe ale ocultismului, care e practicat peste tot în lumea creştină, din Rusia şi Siberia pînă în Italia (nu ştiu să fie practicate ritualuri satanice comparabile în lumea musulmană, pe care o cunosc bine). Sub acest aspect, cu siguranţă, Franţa nu stă mai prejos decît alte ţări: în 1980, Antenne 2 prezenta o liturghie neagră oficiată de „Martorii lui Lucifer“, iar un anume Georges Bourdin, locuitor din Castellane, care-şi spunea Hamsah Manarah şi conducea o sectă reunită în „Templul religiilor de la Mandorom“, a sfîrşit prin a atrage atenţia revistei „Figaro“; e drept, avea cu ce: gurul şi-a ridicat, pe malul Lacului Castillon, o statuie din beton, de 33 de metri înălţime. Individul pretindea că i-a „pus în lanţuri pe Satana şi pe Lucifer“, informaţie senzaţională, de vreme ce făcea distincţie între cei doi, şi că a „anihilat (sic!) sufletul a 552 de milioane de demoni“.

Nu am pretenţia să trec în revistă toate aiurelile răspîndite de sectele existente în lume; va fi sarcina unei organizaţii care va dori, cîndva, să vegheze la menţinerea sănătăţii mintale publice; intenţia mea era pur şi simplu să demonstrez că această ficţiune integrală, lipsită de orice substanţă, fabricată de zoroastrieni în Secolul al VI-lea î.Chr., preluată mai întîi de dizidenţi evrei la sfîrşitul Secolului al III-lea î.Chr., apoi de creştinism, continuă să fie vie în ţări care se pretind cele mai avansate din lume. Am putea, încă o dată, s-o tratăm cu dispreţul cu care tratăm, bunăoară, astrologia; problema e că aceste credinţe prelogice au consecinţe funeste. Sînt nenumărate faptele diverse, ucigaşe la propriu şi provocate de obsesia patologică a Diavolului. Diavolul serveşte drept abces de fixare pentru tulburări psihice tipice şi îi împinge pe bolnavi la violenţe pe care cred că le justifică vorbind despre „exorcism“ sau „posedare“, în termeni preluaţi din ultimele lor lecturi.

(va urma)

GERALD MESSADIÉ