Seriale Documentare

La conducerea Institutului Cultural Român se află fiul unei fantome a NKVD (2)

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS

Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El şi alţi camarazi au fost „prinşi cu mîţa în sac”, adică executînd tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de Servicii Străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că în misiunea sa de la CNSAS s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rîndul „societăţii civile”, creată de Serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public, după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut, de altfel, să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai al lui), faptă ce are consecinţe penale. Pedeapsa pentru acţiunea sa ignobilă a fost „o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al ICR. Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei „afaceri de familie”, de sînge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pînză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cît o biografie

Conform biografiei oficiale romanţate, tînărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe cînd scria la săptămînalul Uniunii Scriitorilor al lui Mircea Dinescu, „Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismăneanu celor două „voci” ale Europei Libere drept „regalist”. Patapievici alege - cu profesionalism, am putea spune - o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic. Peste ani, el îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din „Evenimentul Zilei”: „Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi, şi ea, invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de Nord de către trupele Armatei Roşii, în urma Ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică, se pare că l-a afectat teribil pe Patapievici senior: „Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atît de oripilat, încît a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune „fiul lupului paznic la oi”. Adevărul este însă cu totul altul. Oricît de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce ICR, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă moralitate, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămîne doar pe tărîmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta cîteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de Serviciile Secrete sovietice. Spunem în principal de cele sovietice, fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte Servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale. „Lead”-ul informaţiilor cîndva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: „Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala BNR”.

Dionisie Patapievici

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sînt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate. Astfel, Patapievici senior apare cînd Patapievici Dionisie sau Dionis, cînd Patapiewicz Denys, cînd Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucrainiană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainiene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţînd 4 limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele şi inexactităţile de nume sînt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atît pentru facilitarea acoperirii, cît şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali. Din l948 şi pînă în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim „D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat. Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, cînd a fost remarcat de profesorii români ca „agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”. Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost „suspectat şi persecutat de organele statului fascist (român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportînd regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pămînturi stăpînite de cel de-al III-lea Reich. Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia politică secretă a Reich-ului german (Gestapo). Prezentăm în continuare voltele agentului sovietic şi ale „fiului lupului”.

Tradiţia trădării

În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim „D. Pătraşcu”, tatăl lui Horia-Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încîrligată ca o zvastică pe fundul unui ponei. Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: „Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarca, din 1939, toamna. Ucrainean (...) foarte duşmănos, neînţelegător. (...) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a cîştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (...) În 1950, în urma unei discuţii cu el, m-am supărat... Nu ne-am mai văzut... Am auzit că ea a murit... A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, cînd spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să îi crească pe copii (fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (Horia-Roman) aduce bunătăţile cele mai mari, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”. Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: „Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întîmplat... Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată, într-o împrejurare, chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria - al III-lea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini. Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi la diferitele etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreun om dintre cei care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca „translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa, cu lucrarea apologetică „Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece „a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi pînă la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu mai are decît un pas... După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către Serviciile de Informaţii Militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitînd efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale. Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sînt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P., imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, cînd au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor. Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr. 162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei Statului Român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic cum cel care a renegat autoritatea Statului Român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care, după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, „pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucrainiano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri, ori s-a conformat unui ordin de misiune?

(va urma)

(Text reprodus din ziarul electronic „Cotidianul“)