Seriale Documentare

Femeile lui Petru cel Mare (8)

În 1727, Ecaterina s-a îndrăgostit de un ofiţer. Decisă să scape de burta care o împiedica să danseze, ţarina a ţinut o cură de slăbire. Din acel moment, a început să aibă tulburări cardiace.

În ziua de 21 ianuarie, împărăteasa a participat la binecuvîntarea apelor îngheţate ale fluviului, apoi a trecut în revistă 8.000 de oameni. Orele petrecute, atunci, în frig i-au provocat febră şi sîngerări nazale, care au forţat-o se stea în pat timp de 2 luni. După ce s-a pus pe picioare, boala a recidivat şi, în ziua de 6 mai 1727, Ecaterina s-a stins în somn.

Cu puţin timp înainte, simţindu-şi sfîrşitul aproape, ţarina îl numise succesor pe marele duce Petru, nepotul lui Petru cel Mare şi fiul ţareviciului Aleksei, desemnînd, totodată, Înaltul Consiliu Secret să-i fie regent. Fiicele sale, Elisabeta şi Anna (ducesă de Holstein), în vîrstă de 16 şi, respectiv, 17 ani, aveau să facă, şi ele, parte din acest consiliu.

A doua zi, „testamentul” ţarinei a fost citit într-un cadru solemn. Primul succesor: ţareviciul Petru. Al doilea succesor: Anna, ducesă de Holstein, fiica lui Petru cel Mare. Al treilea succesor: Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare. Al patrulea succesor: Natalia, sora lui Petru cel Mare.

În acest context, Menşikov devenea omul forte al regimului. Unii dintre adversarii săi, precum ducesa de Holstein şi soţul ei, au preferat să părăsească ţara. Încîntat că-i vede plecaţi, Menşikov le-a acordat o pensie generoasă, din tezaurul rusesc. Un an mai tîrziu, în ziua de 28 mai 1728, Anna murea la Kiel, la puţin timp după ce adusese pe lume un fiu, viitorul ţar Petru al IlI-lea. Elisabeta era, acum, singura supravieţuitoare dintre cei 12 copii pe care Ecaterina I îi avusese cu Petru cel Mare.

În ziua de 8 mai 1727, Petru al II-lea urca pe tronul Rusiei. Tînărul împărat era frumos, înalt şi cu un fizic robust. De ceva timp, el nutrea o mare tandreţe pentru mătuşa lui, Elisabeta, căreia îi plăcea să călărească, să vîneze şi să danseze în compania lui. Ivan Dolgoruki, favoritul lui Petru, un tînăr de 20 de ani, cu trup atletic, îi însoţea întotdeauna. Ţarul nu părea că acordă o prea mare atenţie treburilor statului, dar, nu va trece mult timp, şi atitudinea lui se va schimba. Fiind înconjurat de tineri de vîrsta lui, ţarul voia să guverneze împreună cu prietenii săi. Petru îi aduna, în mod regulat, şi nota deciziile lor în caietele de şcoală, pe care le înmîna, apoi, lui Menşikov şi Înaltului Consiliu Secret. Începînd să devină conştient de forţa sa, ţarul a refuzat să-şi mai continue lecţiile cu preceptorul său, Ostermann. Legenda spune că Menşikov, nemulţumit de noua atitudine a ţarului, a poruncit să fie adus în propriul palat. I-a dat pantalonii jos şi l-a bătut la fund. Palid la faţă, adolescentul ar fi spus: „Vom vedea cine e împărat: tu, sau eu?!”.

Ca să-şi întărească poziţia, Menşikov a încercat să aranjeze logodna ţarului cu fiica sa, Maria, atunci, în vîrstă de 16 ani. Zadarnic. Reuşind să fugă la Peterhof, Petru a convocat imediat cîţiva înalţi demnitari ai imperiului. În timpul acestei reuniuni, s-a luat decizia trimiterii lui Menşikov în Siberia. Exilat, în septembrie 1727, în orăşelul Berezov, deposedat de bunuri şi rămas fără nici un titlu, Menşikov s-a stins lîngă soţia lui, Daria, lăsînd-o singură pe fiica sa, Maria, logodnică efemeră a ţarului Petru al Il-lea.

Prinţul Aleksei Dolgoruki, tatăl lui Ivan, a devenit atunci omul de încredere al tînărului împărat. Ca să-şi întărească poziţia, el a introdus-o pe fiica sa, Ecaterina, în vîrstă de 16 ani, în cercul prietenilor lui Petru. Dorinţa sa secretă era s-o căsătorească pe aceasta cu ţarul, iar pe fiul său, Ivan, cu Elisabeta. În urma unui dineu somptuos, unde s-a băut din plin, Dolgoruki şi-a lăsat fata, singură cu ţarul, o noapte întreagă. A doua zi, Ivan a spus: „Onoarea impune ca împăratul să o ia de soţie pe Ecaterina...”.

După cîteva zile, decizia ţarului era anunţată poporului: se va căsători cu prinţesa Dolgorukaia, iar Moscova va redeveni Capitala Rusiei. „Este timpul să-i împăcăm pe toţi supuşii imperiului pe care mi l-a lăsat bunicul. Eu şi Ecaterina vom face acest lucru”.

Astfel, rămăşiţele pămînteşti ale ţareviciului Aleksei au fost îngropate în Fortăreaţa de la Schlüsselburg. Toată ţara era bucuroasă şi îl aproba pe tînărul ţar, care dovedea un caracter ferm, dar lipsit de cruzime. La fel ca tatăl său, el respecta tradiţiile vechii Rusii, fiind, în acelaşi timp, deschis lumii exterioare, ca bunicul său. Petru al II-lea a refuzat, din acel moment, să se mai întoarcă la Sankt-Petersburg. „Ce să fac într-un loc unde e numai apă sărată?”, spunea el. Treptat, serviciile guvernamentale au revenit la fosta reşedinţă.

Viaţa a lăsat în suspans urmarea acestui vodevil, deoarece, la începutul anului 1730, Petru s-a îmbolnăvit; diagnosticul medicilor: variolă. Boala s-a agravat şi, în cele din urmă, ea l-a răpus, în ziua de 11 ianuarie, în ajunul nunţii. Abia împlinise 15 ani.

A urmat o succesiunea agitată. Un testament fals, scris de părinţii logodnicei, prevedea ca tronul să fie transmis Ecaterinei. În cele din urmă, Înaltul Consiliu Secret a optat în favoarea Annei, mezina lui Ivan al V-lea, fratele vitreg al lui Petru cel Mare.

Anna trecea drept o femeie calmă, chibzuită şi econoamă, supusă regimului micului ei ducat de Kurlanda. Condiţiile ascensiunii sale la tronul Rusiei au fost foarte severe: trebuia să promită că va guverna în acord cu Înaltul Consiliu Secret, că nu va hotărî niciodată ceva de una singură şi că va supune toate actele contrasemnării lor de către această instituţie. I s-a mai cerut să nu-şi aducă în Rusia amantul, pe Biron, un fost rîndaş la curte. Deşi era puternic influenţată de favoritul ei, Anna a acceptat, totuşi, aceste condiţii.

Îmbrăcată în haine noi, ţarina a părăsit plîngînd Mittau, Capitala Kurlandei, lăsîndu-i pe Biron şi cîinii ei preferaţi, pechinezii, în „cocioaba kurlandeză” (Mittau era un tîrguşor foarte sărac). Garda a escortat-o pînă la Moscova. În timpul călătoriei, ofiţerii au spus: „Noi, ruşii, sîntem obişnuiţi de mult timp să servim un tiran. De ce ar trebui să fim sclavii mai multor tirani? Nu acceptaţi condiţiile Înaltului Consiliu Secret...”.

În marea sală boltită de la Kremlin, Anna a primit vizita Înaltului Consiliu Secret şi a nobilimii moscovite. În timp ce urmărea sosirea şi plecarea demnitarilor, ea mîngîia un talisman: un nasture de la costumul lui Biron. La un moment dat, sala a fost invadată de ofiţerii Gărzii. Unul dintre aceştia a îngenuncheat în faţa Annei, implorînd-o, încă o dată:

- Dorim o ţarină autocrată, nu vrem să se amestece Înaltul Consiliu Secret.

Anna a întrebat:

- Dar nu cunoaşteţi condiţiile cerute de Înaltul Consiliu Secret? Nu aţi fost consultaţi?

- Nu, Maiestate, a răspuns un maior. Sînt nişte trădători şi, dacă daţi ordin, capetele acestor mizerabili se vor rostogoli la picioarele Voastre!

Anna s-a întors spre prinţul Dolgoruki, cel mai influent membru al Înaltului Consiliu Secret, şi a întrebat:

- Aşadar, m-ai înşelat?

Ofiţerii din Gardă nu l-au lăsat pe prinţ să răspundă, împingîndu-l în fundul sălii. Ducesa de Kurlanda a luat sulul care conţinea „condiţiile” la care subscrisese şi, în văzul tuturor, l-a rupt, în aclamaţiile Gărzii, spunînd: „Dacă mi-am încălcat promisiunea şi nu mi-am respectat vreun cuvînt dat, atunci să-mi fie luată coroana Rusiei”. Seara, pe cerul Moscovei a apărut o auroră boreală, fenomen foarte rar întîlnit, la acea latitudine. Toţi au văzut în asta un semn rău.

(va urma)

Vladimir Fedorovski