Seriale Documentare

Cîinele mioritic, între milă şi crimă (1)

Sigur că nu putem lăsa la o parte un subiect care pe alocuri, cu înverşunare, atrage atacuri între taberele beligerante: tabăra pro şi tabăra contra cîinilor maidanezi-comunitari. Din această perspectivă, cred că este firesc să ne întrebăm dacă iubitorii de animale, respectiv aceia care se luptă pentru ca acestea să nu fie eutanasiate prin dispoziţie legală, sînt în perimetrul unui fariseism mai mult sau mai puţin conştient şi, în altă ordine de idei, ne întrebăm dacă cei care dezaprobă acţiunile iubitorilor de animale  nu pendulează între epatări de orgoliu şi complexe de conştiinţă, sigur, mai mult sau mai puţin conştient. Problema este de fapt una simplă, dar la noi tot ce este simplu devine atît de complicat, încît, practic, pare de nerezolvat. Aflăm din ultimele articole că numai în Capitală s-ar fi depăşit numărul de 200.000 al cîinilor maidanezi, număr care creşte cu 15% pe an. Situaţii similare ar fi şi în alte oraşe din ţară.

În al doilea rînd, zeci de mii de oameni, adulţi şi copii, sînt muşcaţi de cîinii fără stăpîn  şi în al treilea rînd, apare elementul siguranţei sociale.

Nu pot însă să nu mă opresc asupra unui articol semnat de dl. Cristian Tudor Popescu în ziarul „Gîndul“, care, deşi combativ, declară: „aş fi sută la sută de acord cu societăţile de protecţie a animalelor într-un sigur caz, cel al ticăloşiei numită vînătoare, «sportul» omorîrii vietăţilor de plăcere“.

Aşadar, nici cei mai înverşunaţi critici ai iubitorilor de animale nu pot accepta grosso modo ideea uciderii. Însă nu am putut să nu observăm în acest articol 3 elemente fundamentale prin care autorul devine exponentul principal al raţionalismului sec, din care învăţăm că animalul nu trebuie ucis:

1) Acum este prea tîrziu ca să se mai facă ţarcuri. Şi pentru că nu am făcut mai ieri, cînd eram oameni buni, azi e prea tîrziu să nu ucidem. Nu, nu, absolut nu! Progresul raţiunii nu se confundă cu raţiunea egocentristă care dacă poate accepta orice, conform propriilor manifestări ale spiritului şi gîndirii, raţiunea în plan universal postulează doar ideea de progres, altminteri nu ar mai fi raţiune, ci instinct de conservare. Progresul este strict legat de ideea de devenire, ori devenirea întotdeauna este în bine, adică dintr-un om mai puţin bun, într-un om mai bun. Adică, a lucrului mai bine făcut azi, decît cel făcut ieri. Nu înţelegem sub nici o formă cum bunătatea de ieri, în speţă, trebuie să ne conducă astăzi la un barbarism necesar. Ideea că ieri era posibil să avem ţarcuri şi nu cîini omorîţi justifică faptul că nu este vina bietelor animale că nu s-au făcut ţarcurile, ci a noastră, pentru că am fost impasibili la problema biologică a acestora, faţă de care, repet,  ele nu au nici o vină. Aşadar, este barbar să iei viaţa animalului pentru că tu, ca om, nu ai ştiut să gestionezi o situaţie sau ai gestionat-o greşit, avînd în vedere doar banul. Este nefiresc pentru un popor pretins creştin, pentru care naşterea şi viaţa se întemeiază pe principiul fundamental al omului: „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste toate dobitoacele şi peste tot pămîntul, peste toate vietăţile ce se tîrăsc pe pămînt“. Aşadar, regresul raţional, în mod special faptele de barbarism, ne certifică ideea de necreştini, cîtă vreme noi, prin astfel de manifestări, sîntem creştini doar declaraţi, ceea ce de fapt este adevăratul fariseism. Oricum, în afara creştinismului, este inadmisibil pentru un om să ucidă pentru faptul că nu a fost chibzuit ieri. Animalul nu are nici o vină pentru că noi am fost indolenţi sau pasivi şi nu am ştiut să-l stăpînim. Ori dacă noi vom încerca să ne îndreptăm propria greşeală prin ucidere, atunci, să mă iertaţi, dar scopul acesteia este mai murdar şi mai ticălos decît al oricărui vînător.

2) Nici în cel mai înverşunat partizan al legii de eutanasiere a animalelor  nu poţi vedea faptul de a nu dezaproba uciderea. Aşa se face că  nu înţelegem diferenţa dintre uciderea prin vînat, deoarece aceasta ar fi omorîrea vietăţilor de plăcere, în contextul în care orice gospodină a ucis un pui sau sînt pline supermarket-urile  de pui ucişi, aşadar pentru plăcere. Vedem că sînt două tipuri de ucidere: de plăcere şi pentru plăcere. În alţi termeni, avem ucidere de satisfacere a răutăţii şi cruzimii prin a ucide, în cazul vînătorii, sau a sacrificării pentru alimentaţie şi hrană, în ultimă instanţă - pentru supravieţuire.

(va urma)

Av. Daniel Dumitru IonaŞcu,

drd. în Teologie, Litere, Drept, Medicină