Război corupţie

Înmormîntare clasa a treia (6)

Cad polog, pe brazda cimitirului, tot mai des, trupurile săracilor, acei bieţi oameni, pentru care spitalul şi medicamentele au devenit un adevărat lux. Acum, polarizarea societăţii s-a extins şi printre morţi. Starea socială a unui individ este reliefată nu doar de venitul său, de salariul pe care-l încasează, de la Stat sau de la patron, nu doar de casa în care îşi trăieşte cea mai mare parte a vieţii, ori de bunurile deţinute, ci şi de sicriul în care trupul său părăseşte lumea pămînteană. Pornind de la un asemenea criteriu, un scriitor clasic rus împărţea înmormîntările în 3 categorii, sau clase. Parafrazîndu-l pe autorul menţionat, o astfel de clasificare pare desprinsă din realităţile româneşti de astăzi.

Înmormîntare clasa întîi: Zi splendidă de mai. Pe unul din bulevardele principale ale Capitalei, sau ale altui oraş important, o mare de oameni în straie cernite se mişcă în urma catafalcului, drapat în catifea. Coşciugul din lemn de nuc, mai lustruit decît mînerele nichelate, e aşezat sub un munte de flori. Cei din primele rînduri nu-şi pot stăpîni lacrimile nici măcar o clipă. La intersecţii, sînt aruncate monezi cu pumnul, din nişte săculeţi bine îndesaţi: pentru sufletul celui decedat, omul care, pe cînd trăia, a fost fascinat de puterea banului. În faţa criptei se rostesc ultimele omagii în memoria dispărutului, care ,,a fost un mare politician, un ministru competent, atent ca banul public să nu încapă în orice buzunar, dar care s-a dovedit a fi şi un familist desăvîrşit”. Vorbitorii îi fac pe mulţi dintre cei prezenţi să lăcrimeze. Unii chiar plîng cu lacrimi grele, în timp ce alţii îşi ascund, sub grimase, umbrele satisfacţiei că, în sfîrşit, au scăpat de potenţialul lor contracandidat la alegerile parlamentare sau la fotoliul ministerial. Două doamne, tinere şi elegante, sînt atît de dezolate, de parcă li s-ar fi retezat stîlpii de susţinere a impozantelor vile, în care abia apucaseră să se mute. Acordurile fanfarei se sting, şi ele. Răsună, acum, salvele de foc, trase în onoarea marelui dispărut. Apoi, cei prezenţi presară cîte un pumn de ţărînă peste coşciugul de nuc, care a fost coborît, cu grijă, în criptă.

Înmormîntare clasa a doua: Pe o stradă oarecare, dintr-un oarecare oraş de provincie, înaintează un dric, nici prea arătos, dar nici prea ponosit, tras de 2 cai, drapaţi în mare doliu, din cap pînă-n copite. E o zi ce pluteşte suspendată între un cer senin şi cohorte de nori ameninţători. În interiorul dricului se află un coşciug din plăci de PFL, împrejmuit cu flori de toate culorile. Cortegiul funerar este compus din cîteva zeci de persoane: membri ai familiei, care par secătuiţi de lacrimi, rude, vecini şi cîţiva colegi, care-l conduc, tăcuţi, pe răposat, spre locul de veci. După slujba de la cimitir, preotul rosteşte cîteva fraze. Cuvintele nu se leagă, fiindcă slujitorul altarului nu l-a prea văzut prin biserică pe omul despre care vorbeşte. Un gornist bătrîn sfîşie liniştea cimitirului, suflînd în trompetă, ca pe vremea cînd suna stingerea în curtea cazărmii. În clipele următoare, groparii aruncă, grăbiţi, lopeţi de pămînt peste coşciug, iar participanţii la trista ceremonie se îndreaptă cu paşi mari spre poarta cimitirului, în speranţa că vor scăpa de ameninţarea ploii.

Înmormîntare clasa a treia: Plouă neîncetat de 2 zile. Pe uliţa desfundată a unui sat din Bărăgan, se mişcă agale o căruţă hodorogită, trasă de o mîrţoagă albă, care se poticneşte la tot pasul. Lada, încropită din scînduri de gard, care ţine loc de coşciug unuia dintre săracii satului ce tocmai s-a stins, uitat de lume, are aşezate, pe capac, o creangă de liliac ofilită şi o lumînare stinsă. În urma căruţei, nici ţipenie de om. Nici măcar preotul nu s-a încumetat să vină, pentru a nu fi nevoit să înoate, pînă la genunchi, prin noroiul de pe drum. Calul înaintează singur, nemînat de nimeni. Nici un suspin, nici o lacrimă vărsată pentru bietul om care s-a stins...

În România zilelor noastre au loc tot mai multe înmormîntări clasa a treia, iar actuala ,,reformă a Sănătăţii” le va spori şi mai mult numărul. Există, însă, cazuri cînd pînă şi înmormîntările din prima categorie sînt la fel de sumbre ca acelea de clasa a treia, dacă nu chiar mai dramatice. Nu întotdeauna conducătorii, liderii politici ori marii magnaţi au parte de funeralii voievodale. Unii mor fără glorie, neplînşi de nimeni, sau chiar huliţi, iar urmaşii lor nu le mai găsesc mormîntul, pentru a le aprinde o lumînare la căpătîi. În această privinţă, istoria recentă constituie pentru noi, românii, nu doar un exemplu ilustrativ, ci şi un drastic avertisment.

Sfîrşit

Nicolae  Dăscălescu