Război corupţie
Justiţia Epocii Băsescu: parodie sau tranzacţie?
Un adevăr trist şi descurajant este că, în topul instituţiilor în care românii au cea mai mică încredere, Justiţia se situează pe un loc de frunte. În România acestei tranziţii interminabile, în care abuzurile şi ilegalităţile se ţin lanţ, iar nedreptăţile îi lovesc pe oameni la tot pasul, unde să-şi caute dreptatea miile de români, dacă nu în sălile de judecată? Numai că, în numeroase cazuri, soluţiile pronunţate de cei îmbrăcaţi în robe impunătoare, departe de a elimina nedreptatea, nu fac altceva decît s-o consfinţească, s-o adîncească şi s-o perpetueze. Carenţele sistemului judiciar român au devenit o realitate, despre care s-a discutat atît de mult, încît o reluare a subiectului riscă să pară superfluă şi, inevitabil, plictisitoare. N-ar trebui să fie aşa, pentru că, iată, nemulţumirile omului simplu vizavi de Justiţie continuă să se manifeste cu aceeaşi intensitate şi să ţină pagina întîi a ziarelor. Numeroasele exemple, oferite de diverse anchete de presă, nu fac decît să confirme un fapt arhicunoscut: acela că actul de dreptate devine, mult prea des, o parodie, dacă nu cumva o tranzacţie în spatele uşilor închise, între persoane sus-puse, cu interese precise. Degradarea actului de justiţie a atins cote insuportabile în „Era Băsescu“, în aceşti ani perimetrul sălii de judecată transformîndu-se, de multe ori, într-un „ring“ de decontare a unor răfuieli politice între mai-marii zilei şi adversarii lor. Niciodată, în cei 22 de ani de „democraţie originală“, Justiţia şi principiile sacrosancte care o guvernează nu au fost mai abitir călcate în picioare, iar aservirea politică a instituţiei cu pricina nu a fost mai evidentă. Trecînd peste eternele tergiversări ale cauzelor (civile sau penale) aflate pe rol, peste veşnicele „declinări de competenţă“ sau casări de sentinţe pe motiv de „lipsă de procedură“ (sau „viciu de procedură“), este şocant, chiar şi pentru nespecialişti, să constate injusteţea flagrantă a unor hotărîri judecătoreşti, pronunţate în răspăr sau cu vădită părtinire pentru una dintre părţi. Rechinii epocii de tranziţie s-au bucurat de clemenţa sau „înţelegerea“ unei justiţii, altfel necruţătoare cu bieţii „mici găinari“, care furau cîteva kilograme de cartofi din piaţă. Cîţi dintre marii mafioţi (pe care populaţia îi cunoaşte, de altfel, prea bine, căci jafurile lor s-au săvîrşit la vedere) au ajuns după gratii, în urma unor sentinţe drepte şi fără echivoc? Nici unul! Mai toţi s-au prevalat de amînări interminabile, pînă cînd a intervenit sfînta prescripţie, sau au scăpat, mai bine zis au fost scăpaţi de nişte procurori sau judecători corupţi, interesaţi nu de împlinirea actului de justiţie, ci de umplerea buzunarelor sau conturilor proprii. La imperfecţiunile sistemului judiciar (multe şi acestea!) se adaugă „imperfecţiunile“ aşa-zişilor slujitori ai dreptăţii, care, de cele mai multe ori, nu fac altceva decît să se joace cu timpul şi cu nervii justiţiabililor. ªi cu însăşi ideea de justiţie...
Geo Galetaru





