„România Mare“ pe meridianele lumii

Tranziţia de la socialism la economia de piaţă în viziunea contradictorie a profesorului american Joseph Stiglitz (2)

Referindu-se la România, Stiglitz ne-a asigurat că aceasta se află în poziţia bună de a învăţa din experienţa altora în tranziţia de la economia socialistă la economia de piaţă (cu alte cuvinte, menirea Poporului Român cu privire la construirea propriului său viitor constă în a învăţa numai de la alţii - n.n.). În plus, pentru a „îmbărbăta“ şi a „mobiliza“ şi mai mult Naţiunea Română de a merge pe acelaşi drum - în noua etapă din istoria sa -, înalta personalitate americană formulează şi următoarele aprecieri: „Faţă de prima vizită întreprinsă, în 1991, în România, am constatat mari schimbări în societatea românească. Atunci – subliniază – nu era posibilă o discuţie precum cea de astăzi, ceea ce înseamnă că s-au produs schimbări fundamentale către o tranziţie democratică la economia de piaţă“. Prin urmare, trebuie să fim mîndri şi fericiţi de progresele înregistrate de România în ce priveşte tranziţia, avînd în vedere că ele deschid, pentru generaţiile prezente şi viitoare ale ţării - prin posibilitatea de a discuta „democratic“ despre trecerea la economia de piaţă - perspective luminoase şi înălţătoare. Deşi, după aprecierea distinsului profesor american Joseph Stiglitz şi a altor corifei occidentali, saltul României în ce priveşte bogăţia şi fericirea oamenilor, văzut prin prisma transformărilor economice şi sociale care au avut loc în anii tranziţiei, în lumina venită de la Apus şi nu de la Răsărit, este mai mult decît „edificator“ şi „ireversibil“, exisă, totuşi, unele semne de întrebare, care impun anumite consideraţii cu privire la trecerea de la economia planificată la cea de piaţă, evidenţiată, parţial, în cele prezentate anterior, dintre care supunem atenţiei următoarele:

1) Dacă iniţiatorii de seamă ai tranziţiei la economia de piaţă consideră că aceasta este profund ştiinţifică şi infailibilă – după modul în care România este pusă la zid şi penalizată pentru orice abatere de la litera şi spiritul ei –, cum se explică faptul că domniile lor nu au acceptat şi nu acceptă ideea că proprietatea socială, în condiţiile unei politici naţionale fundamentată pe legile obiective ale dezvoltării, indiferent de tipul de stat, socialist sau capitalist, şi de stadiul în care acestea se află, poate să asigure progrese economice şi sociale cel puţin egale cu cele ce decurg din natura proprietăţii private?

De subliniat că cele menţionate mai sus sînt confirmate, concludent, nu numai de experienţa pozitivă a Chinei, la care ne-am referit anterior, materializată în transformări economice şi sociale de o amploare şi de un nivel care uimesc întreaga lume, prin dimensiunile şi valoarea lor de necontestat, infirmînd viabilitatea principiilor şi concluziilor tranziţiei promovată, pînă în prezent, de statele europene foste socialiste, între care se numără şi România. Adevărul menţionat este demonstrat, mai mult decît evident, şi de experienţa Germaniei, ţară capitalistă avansată, aflată în plină ascensiune, unde egalitatea economică între Estul şi Vestul ţării continuă să rămînă un vis îndepărtat. Nedumerirea cu privire la excluderea şi, mai ales, la atitudinea de neacceptare a adevărurilor relevate de către promotorii tranziţiei, instituţionalizată şi aplicată, cu preţul unor enorme urmări nefaste, şi în ţara noastră, apare cu atît mai de neînţeles, dacă ţinem seama de faptul că realităţile menţionate sînt recunoscute atît de profesorul Stiglitz, cît şi de alţi reprezentanţi de frunte ai noului precept, fără a mai analiza modul simplist în care aceste „elite“ ale lumii de azi compară cele două tranziţii, radical diferite, de la capitalism la socialism şi de la socialism la primul stadiu al capitalismului, de mult depăşit, considerîndu-le o treaptă de dezvoltare istorică a societăţii omeneşti în epoca contemporană.

2) Dovedindu-se, mai mult decît este necesar, că ritmul forţat al privatizării şi scăderea drastică a producţiei, în condiţiile modului în care s-a înfăptuit pînă acum tranziţia, pun ţările aflate în acest stadiu de evoluţie în situaţia de a nu mai putea produce, cît de puţin, înregistrînd căderi catastrofale în ce priveşte eficienţa economică a activităţilor desfăşurate la scară naţională, cu impact negativ profund şi complex asupra vieţii sociale interne şi a relaţiilor economice externe, de ce promotorii şi susţinătorii din Vest ai teoriei trecerii de la economia planificată la cea de piaţă – care declară, în cor, că acţiunile lor au un caracter exclusiv nobil şi constructiv – forţează Statul Român (şi nu numai pe el), pe toate căile şi prin toate mijloacele, să accelereze neîntrerupt aceste procese demolatoare, cu consecinţe nefaste, aproape imposibil de cuantificat, pentru evoluţia imediată şi îndepărtată a României?

În plus, de ce aceleaşi somităţi şi personalităţi din Apus, care, prin demersurile constante, îmbrăcate în forme mai mult sau mai puţin mascate, de directive obligatorii pentru Statul Român, împing ţara noastră, începînd cu evenimentele din 1989, în unica direcţie a distrugerii, atît structurale, cît şi fizice, a economiei ei naţionale şi a înfeudării acesteia marilor puteri din Occident, nu merg mai departe cu învăţătura lor, în a demonstra ce model de societate va exista în România (şi nu numai), cînd transformările economice şi sociale cerute de tranziţie se vor încheia? Vom avea, în acel moment de „glorie“, o societate informaţională, care se edifică în ritm accentuat în ţările industrializate, o societate agrar-industrială înapoiată, aşa cum a fost ea pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, o societate tipic agrară, caracteristică epocii feudale sau, o societate de sclavi, cu statut definitiv de colonie, „înnobilată“ cu dreptul de a rămîne îngenunchiată, în faţa străinilor de aiurea, pe vecie?

La cele de mai sus se mai adaugă, între altele, şi nedumerirea majorităţii covîrşitoare a Naţiunii Române referitoare la lipsa, aproape totală, de interes şi preocupare a autorităţilor noului stat „democrat“, instaurat în urma evenimentelor din decembrie 1989, pentru prezentul şi viitorul economico-social ce se cere a fi construit în ţara noastră şi de locul cinstit şi demn pe care România poate şi are dreptul să îl ocupe între celelalte state, libere şi suverane, ale lumii, în noul veac!

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea