„România Mare“ pe meridianele lumii

Scutul Antirachetă – o nouă accelerare a cursei înarmărilor (1)

Omenirea a sperat ca după destrămarea sistemului socialist şi a fostei Uniuni Sovietice să se reducă cursa înarmărilor, proporţiile, costurile şi periculozitatea acesteia, ca rivalităţile dintre blocuri şi grupări de state să se atenueze şi să dispară, iar coeficientul de încredere între naţiuni, de securitate şi pace să crească considerabil, în special în Europa, de unde au izbucnit cele două războaie mondiale, unde există rivalităţi istorice şi sînt acumulate cele mai mari stocuri de armamente, inclusiv nucleare, cele mai mari concentrări de trupe şi baze militare.

Nu a fost să fie aşa. Deşi în Europa s-a creat, după mulţi ani de eforturi politico-diplomatice, un sistem de securitate colectivă, prin semnarea, în 1975, a Actului final de la Helsinki şi prin constituirea Organizaţiei de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), aceste acţiuni, precum şi dispariţia, după 1989, a Tratatului de la Varşovia, securitatea şi pacea continentului nu s-au consolidat. Aceasta, deoarece blocul militar NATO nu numai că nu a fost dizolvat după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, ci s-a menţinut, s-a lărgit cu noi membri şi s-a înarmat în continuare, cu mijloace clasice şi nucleare. Mai mult decît atît, în locul proclamatei misiuni de apărare a securităţii şi păcii în emisfera nordică, NATO şi-a asumat un rol de intervenţie militară, agresiune, declanşare şi purtare de războaie, cum sînt conflictele din Irak, Afganistan, Kosovo, Libia şi altele care se întrevăd la orizont.

Între timp, forurile de dezbatere şi negociere a unor măsuri practice de dezarmare, singura bază materială rezonabilă a păcii – Conferinţa de dezarmare de la Geneva şi ONU – nu mai examinează, practic, măsuri reale de încetare a cursei înarmărilor şi de dezarmare. Acordurile de dezarmare încheiate pînă în prezent, pe plan bilateral sau multilateral, sînt ignorate sau li se contestă valabilitatea, ameninţîndu-se cu încălcarea acestor tratate.

În ultimii ani, Statele Unite ale Americii au condus cursa înarmărilor la toate capitolele, profitînd atît de resursele materiale, financiare şi tehnologice, cît şi de posibilitatea de a atrage specialişti şi oameni de ştiinţă din numeroase ţări, inclusiv din România.

În ultima perioadă, SUA au fost preocupate de programul militar cunoscut sub numele de scutul antirachetă – un proiect deosebit de costisitor, sofisticat şi periculos, într-un domeniu în care acestea dispun de o marjă de superioritate. Proiectul, la a cărui aplicare SUA lucrează în prezent, a stîrnit proteste şi critici din partea unor mari puteri, care îşi simt ameninţate interesele şi care văd în sistemul american o nouă spirală a înarmărilor, la care vor trebui să se angreneze. Rusia pare cea mai preocupată de instalarea sistemului antirachetă în ţări precum România, Polonia şi unele foste republici sovietice din Asia Centrală. Explicaţiile avansate de Washington că noile baze, cu sistemul antirachetă, ar viza capacităţile ofensive ale unor ţări asiatice cu programe militare nucleare, sînt respinse de Rusia, care le consideră o ameninţare la adresa securităţii sale, anunţînd măsuri de contracarare a pericolului şi solicitînd din partea SUA garanţii corespunzătoare prinvind nefolosirea acestui scut şi relocarea lui. Recent, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (OCS) – grup de securitate regională din care fac parte Rusia, China, Kazahstanul, Kirghistanul, Tadjikistanul şi Uzbekistanul – care a avut loc în capitala kazahă, Astana, Rusia şi China au reafirmat criticile şi opoziţia faţă de programul american.

(va urma)

Nicolae Chilie