„România Mare“ pe meridianele lumii

Istoria sumară a unor patente culinare (6)

Un produs culinar specific românesc, dar care a trecut de mult graniţele ţării, îl constituie mititeii. Numele lor datează din anii 1872-1873, „naşul“ fiind popularul scriitor N.T. Orăşanu (1833-1890), redactor al revistei „Nichipercea“. În acea vreme, scriitorul prefera birtul lui Iordache Ionescu, de pe Str. Covaci, din Capitală, unde se putea mînca foarte bine, la preţuri rezonabile. Istoria acestui preparat de carmangerie a început într-o seară a anului 1859, atunci cînd la restaurantul lui Iordache s-au terminat intestinele pentru cîrnaţi. Fiind aglomeraţie, patronul a dispus să se pregătească din compoziţia existentă cîrnaţi fără maţe, de dimensiuni mai mici. Cu timpul, reţeta s-a îmbunătăţit, folosindu-se atît carne de calitate superioară, cît şi unele condimente şi ingrediente care nu se folosesc, de regulă, la cîrnaţi.

Prin anii 1872-1873, lui N.T. Orăşanu i-a venit ideea să alcătuiască un vocabular original pentru întocmirea meniului. Ingeniosul dicţionar făcu, mai apoi, în bună parte, mare popularitate restaurantului, care de atunci a fost cunoscut sub numele de „La ideea“.

Lista de bucate începea cu aperitivul, urmau mîncărurile, apoi vinurile. Iată o parte din denumirile date de ingeniosul umorist: ţuica – o idee; apa – o naturală; pîinea – abundenţa; scobitoarea – o baionetă; ardeiul roşu – o torpilă; cîrnaţii mici – mititei; cîrnatul mare – patrician; cafeaua turcească – un taifas; un litru de vin cu o sticlă de borviz – o baterie; paharele – semiplutoane; tacîmul – regulamentul; plata – protocolul etc.

Dintre acestea, aproape toate au pierit, încetul cu încetul, numai 3 supravieţuind, ele fiind adoptate de alte restaurante. Acestea sînt: baterie, mititei şi patricieni. Rar se mai întrebuinţează, pe alocuri, şi... „protocolul“.

Un alt produs patentat de români este prăjitura Jofra, de formă cilindrică, din cremă de ciocolată, aceasta fiind realizată de Cofetăria „Capşa“, în anul 1920, în cinstea mareşalului francez Joseph Joffre, învingător în bătălia de la Marna, din 1914, victorie care a salvat Parisul de ameninţarea trupelor germane. Acesta a vizitat ţara noastră în 1920, pentru a acorda Armatei Române, care a opus o dîrză rezistenţă armatei germane în bătălia de la Mărăşeşti, în anul 1917, „Legiunea de Onoare“. Cu acest prilej, şeful Guvernului român, generalul Alexandru Averescu, i-a oferit oaspetelui un dejun la „Casa Capşa“, ocazie cu care cofetăria de aici a realizat această prijitură. O altă prăjitură, savarina, făcută dintr-o pastă moale, îmbibată în sirop dulce şi cu multă frişcă, îşi trage numele de la un magistrat, gastronom şi scriitor francez, Anthelme Brillat-Savarin, autorul volumului „Fiziologia gustului“, care a văzut lumina tiparului în anul 1825, în care apărea reţeta acestui produs. Fraţii Julien, celebrii cofetari parizieni, au realizat această prăjitură după reţeta din carte şi au numit-o „brillat-savarin“, însă, cu timpul, din denumirea ei a rămas doar partea a doua.

Pizza este o mîncare tipic italiană, care se prezintă sub formă de tartă, preparată dintr-un blat special, peste care se pun, în straturi, bucăţele de carne, peşte, brînză, ciuperci, roşii, condimente şi ou bătut, fiind coaptă în cuptor. Istoria ei apare în antichitate, cînd se făcea pîine coaptă pe pietre fierbinţi şi aromată cu diverse ierburi şi condimente. Aşa cum o cunoaştem noi, ea apare după anul 1600 cînd, după descoperirea Americii, roşiile au fost aduse în Europa şi folosite la ornarea acestui preparat culinar. Prima pizzerie adevărată, care funcţionează şi în prezent, a apărut la Napoli, după 1830, purtînd numle de „Antica Pizzeria Port Alba“. Pizza modernă a apărut în anul 1889 şi este atribuită bucătarului Raffaele Esposito, care a pregătit o pizza specială în cinstea vizitei Regelui Umberto I şi a Reginei Margareta. Pizza semăna cu steagul Italiei, avînd busuioc verde, brînză albă şi sos de roşii. Ea a fost apreciată în mod deosebit de Regina Margareta şi, din această cauză, i s-a dat numele de „pizza Margherita“. În America, pizza a ajuns să fie cunoscută datorită italienilor care au emigrat şi şi-au deschis restaurante pe acest continent.

Tortul miresei nu a fost întotdeauna mîncat de mireasă, ci era aruncat pe ea! Obiceiul s-a dezvoltat ca unul din numeroasele simboluri ale fertilităţii, legate de ceremonia căsătoriei. Pe la anul 100 î. Chr., au început să fie plămădite din grîul „nupţial“ prăjituri mici, dulci, care erau mîncate, nu aruncate asupra miresei. După un timp, s-a ajuns la un compromis. Poetul şi filozoful roman Lucreţiu relatează despre acest ritual, în care prăjiturile de grîu erau fărîmiţate deasupra capului acesteia, iar firimiturile adunate şi mîncate de oaspeţi, obicei întîlnit în toată Europa occidentală. Mai tîrziu, în vremurile grele ale Evului Mediu timpuriu, prăjiturile rafinate de pe vremea romanilor au devenit pesmeţi.

(va urma)

Gheorghe BraŞoveanu