Polemici * Controverse

Un eveniment editorial: „Despre lumea cultural-artistică din România Secolului XX“ (volumul I), de Pavel Ţugui

În cadrul Academiei Române - Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă - a apărut, supradimensionatul volum al maestrului Pavel Ţugui, cu titlul: „Despre lumea cultural-artistică din România Secolului al XX-lea“. Am apreciat remarcabila documentare în ceea ce priveşte arta şi literatura din România socialistă, dar, mai ales, în ceea ce priveşte lumea Euterpei, pe fond spiritual daco-roman. În primul rînd, maestrul Ţugui, prin multilaterala-i documentare, ni se înfăţişează nu numai ca un valoros scriitor, ci şi ca un reper şi martor al timpului. El este, de asemenea, şi un profund muzicolog, pentru care „Muzica este vocea vieţii, ce vorbeşte cu eternitatea“...

În al doilea rînd, în acest volum se află un portret dedicat genialului George Enescu - cel care, asemenea lui Mihai Eminescu, în zilele guvernării lui Traian Băsescu este jignit de tot felul de „neica-nimeni“... aceştia uitînd că sublimul cvartet al creatorilor români, alcătuit din marele poet Mihai Eminescu, înţeleptul Constantin Brâncuşi, doinitorul George Enescu şi revoluţionarul Eugen Ionescu, predomină, prin opera lor, care este infinită, trecutul secol, unde noi, românii, am avut atît în ramura ştiinţelor exacte, cît şi în aceea a umanisticii contribuţii importante! În acest climat al dragostei pentru adevăr, maestrul Pavel Ţugui a consemnat următoarele: „În rîndurile de faţă ne propunem să reconstituim, pe baza documentelor din arhive şi a informaţiilor apărute în publicaţiile româneşti de după al II-lea război mondial, activitatea publică-civică a muzicianului George Enescu. Este bine cunoscută atitudinea marelui creator, expresie a convingerilor sale ideologice şi politice, în timpul dictaturii legionaro-antonesciene (sept. 1940 - august 1944). G. Enescu a fost o conştiinţă profund umanistă, spirit liberal-democrat, străin de orice influenţe extremiste, de dreapta ori de stînga, tolerant, dar şi inflexibil în faţa oricăror presiuni ideologice sau politice asupra creatorului de valori artistice. El a meditat, în acelaşi timp, asupra evenimentelor petrecute în perioada sa, a desluşit sensurile şi semnificaţia lor istorică, s-a delimitat conştient de acele fenomene şi evenimente politico-sociale cu care nu era solidar, ba chiar le considera primejdioase pentru societate, pentru ţara al cărei fiu era. Artist de geniu -stăpîn pe propriul destin - a evitat orice angajare politică, acceptînd să slujească doar acele idealuri sociale şi naţionale generoase pentru toţi oamenii, indiferent de etnie, credinţă, stare socială, de unde şi umanismul său funciar, patriotismul de substanţă, valoarea universală a operei şi a comportamentului său civic exemplar“.

Un alt portret - impresionant - este închinat „divinului critic“, George Călinescu - şi el umilit de scriitorii anti-români, atît în România socialistă, cît şi în zilele noastre, pe care le-aş numi „vremuri de bejenie“... Citindu-l - „sine ira et studio“ - denigratorii lui George Călinescu ar trebui să-i aprofundeze opera, de o foarte mare importanţă în cultura Secolului XX.

Este de reţinut următorul fragment al cărţii: „În virtutea vechilor convingeri politice şi ideologice, G. Călinescu îşi inaugurează activitatea publică cu cele 4 articole programatice (din Ecoul) antinaziste şi de demolare a idolilor legionaro-antonescieni români: Mussolini, Hitler şi «invincibilul soldat gotic», idealizat peste limitele realului, de publicişti şi scriitori, în paginile Curentului, Poruncii Vremii etc. Poziţia viguros anti-hitleristă - în acele zile apăsate de enorme incertitudini - a fost firească, străină de miasmele oportunismului, apreciată de intelectualitatea română democrată, anti-nazistă“.

Ca şi subsemnatul, maestrul Pavel Ţugui a scris ample eseuri despre sinistra „Săptămînă a muzicii româneşti“, din anul 1951, demascînd „banda lui Matei Socor“, condusă după „tezele“ anticreştine şi anticulturale ale stalinistului Jdanov; este emoţionantă descrierea luptei adevăraţilor noştri intelectuali, dusă împotriva „stalinizării culturale a ţării“...

Nu pot trece peste profundele consideraţii legate de „Festivalul Internaţional George Enescu“, de portretul marelui „român-filoromân“, Ion Dumitrescu, şi de renumita profesoară Constanţa Erbiceanu. O menţiune specială este asociată portretului dedicat muzicologului, compozitorului şi profesorului Liviu Rusu - fostul meu profesor -, sublimul fiu al Bucovinei... În acest context, ca şi subsemnatul, maestrul Pavel Ţugui readuce în actualitate cultura străvechiului pămînt românesc - am numit paradisiaca Bucovină... - uitată de majoritatea muzicologilor români contemporani.

Să nu uităm că în Bucovina au activat, extraordinar, Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi - socotit de genialul Brahms, cel mai bun elev al său! - la care se mai adaugă meritele lui Gheorghe Mandicevschi, Mircea Hoinic şi, mai cu seamă, Roman Vlad, primul dodecafonist din Italia şi fostul director al „Scalei“ din Milano..., Constantin Tarnavschi şi mulţi alţii, care au pus România în dialog cu eternitatea.

Am reţinut şi adevărurile întristătoare, din capitolul „Radu Gyr şi Mareşalul Antonescu“, dar şi din altele, care ar trebui să aibă ca „motto“: - „Nici o brazdă de cultură românească nu trebuie uitată“...

În concluzie: o viitoare carte, dedicată culturii şi, mai cu seamă, artei noastre sonore, nu poate fi concepută fără a cunoaşte în profunzime volumul maestrului Pavel Ţugui, care a pornit de la semnificaţia cuvintelor lui Nathan de la Hale, semnificaţie pe care o expun, cu o christică smerenie: „Regret doar că am numai o singură viaţă, pe care să o pierd pentru ţara mea”.

Prin parcurgerea acestui cutremurător volum, eu, Doru Popovici, imnograf byzantin, am înţeles, cu adevărat, sensul aforismului, generat de sculptorul-poet Pavel Mercescu, cu adînci rezonanţe-n sufletul meu: „Eminescu este numele cu care se iscăleşte România, într-o limbă pe înţelesul tuturor“...

Doru Popovici