Polemici * Controverse

Un eveniment editorial: ,,Clasicii dramaturgiei universale” (vol. I), de Costin Tuchilă şi Puşa Roth

Motto: ,,Românii sînt făcuţi pentru teatru, iar teatrul e făcut pentru români”. George Vraca

Prietenii mei de-o viaţă, Costin Tuchilă şi Puşa Roth, au contribuit substanţial la acel enescian ,,mers spre mai bine” al teatrului românesc şi universal, în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Analizîndu-le activitatea, cu multiple rezonanţe în lumea culturii, pot spune că ei au înţeles sensul aforismului marelui Lucian Blaga, potrivit căruia ,,Există oameni care îşi cîştigă, sau care au, prin natura lor, o imunitate faţă de trăznete. Aceştia sînt oamenii care fac Istoria”. Într-o eră în care, atît în ţară, cît şi în exterior, în centre cu o străveche tradiţie culturală, triumfă criteriul economic, în dauna spiritului, cei doi autori au pornit, în munca lor fecundă, de la semnificaţia luminoasă a cuvintelor divinului neorenascentist Mircea Eliade, acel ,,uomo unico, uomo singolare, uomo universale”, care a scris următoarele: ,,Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sînt eroii, nici şefii politici, care nu fac decît să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sînt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de Istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămîn în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia”.

***

Este semnificativă, în lumina celor arătate mai sus, prefaţa autorilor remarcabilei lucrări ,,Clasicii dramaturgiei universale” (vol.1), din care menţionez următoarele: ,,Privirea critică este o privire neconvenţională. Sau ar trebui să fie, pornită fiind de la un cititor specializat, care, în momentul contactului cu opera, are îndemînarea de a-şi abandona toate prejudecăţile. A face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru, a reliefa acele adevăruri exprimate în opera sa, care, nu numai că sînt universal valabile, dar au un plus de însemnătate pentru omul contemporan, înseamnă, în primul rînd, a elimina prejudecăţile. Iar dacă teatrul, după cum credea Novalis, este «reflecţia activă a omului despre el însuşi», lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi. În 23 noiembrie 1997, lansam la «Radio România Cultural», împreună cu Vasile Manta, seria de emisiuni «Clasicii dramaturgiei universale», difuzată, lunar, sub genericul «Teatrul Naţional Radiofonic». Întîmplător sau nu, alegerea noastră s-a oprit, atunci, la Cehov. Nu bănuiam, la acea dată, că emisiunea, ajunsă la a 90-a ediţie, va fi o preocupare statornică, timp de mai bine de un deceniu, şi că, finalmente, se va transforma, de fapt, într-o Istorie a dramaturgiei universale. Cu atît mai puţin, că ideile exprimate succint în comentariile din acele emisiuni vor putea constitui punctul de plecare al unei cărţi. Am păstrat titlurile emisiunilor, pentru că ele ni s-au părut elocvente – atît cît poate fi un titlu – pentru unghiul de abordare a operelor scriitorilor respectivi. Intenţia noastră este ca, pe lîngă analiza propriu-zisă a unei opere şi a determinărilor ei istorice, să evidenţiem, pe cît posibil, modul de receptare a autorilor şi operelor în discuţie, de-a lungul timpului, dar şi percepţia lor actuală. Primul volum începe cu tragicii greci şi se opreşte la Marivaux, care încheie seria strălucită a dramaturgilor francezi din Secolul al XVII-lea, un veac, deopotrivă, clasic şi baroc, pentru a prefigura Iluminismul. Celelalte vor fi dedicate dramaturgilor ale căror opere cu adevărat importante apar la mijlocul veacului al XVIII-lea (cazul lui Goldoni), exponenţilor Epocii iluministe, ai romanticului Secol al XIX-lea şi ai Epocii moderne”.

Iată, spre o mai exactă edificare, cuprinsul cărţii: ,,Cuvînt înainte; Eschil – originea lucrurilor; De la Sofocle la Oedip; Euripide sau Amurgul zeilor; Aristofan – parodie în agora; Plaut: Cum vă place; De la satiră la Terenţiu; Seneca – Discurs asupra condiţiei umane; Christopher Marlowe şi abisul tragic; Universul Shakespeare; Cervantes – dimensiunea existenţei; Lope de Vega – poetica invizibilă; Tirso de Molina: ucenic şi maestru; Calderón de la Barca în marele teatru al lumii; Pierre Corneille – eroi şi iluzii; Racine: raţiune şi pasiune; Moliere – fiziologia rîsului; De la jocul dragostei şi al întîmplării la Marivaux”.

Punctul culminant al volumului – tipărit în excelente condiţii grafice de Editura Academiei Române - îl constituie, după părerea mea, eseul-portret dedicat lui William Shakespeare. Iată un fragment grăitor: ,,Pe scena elisabetană, unde decorul era ca şi inexistent, cuvîntul rostit de actori, cuvîntul pe care spectatorii ce luau parte la întîmplările din piesă îl aprobau sau dezaprobau, rămînea temelia construcţiei dramatice. În formulări, adesea memorabile, cuvîntul poetic era menit să imagineze universul întreg. El era umbra faptei, era conştiinţa, dar şi visul de nemărginire. Era, deopotrivă, împlinire şi zădărnicie. Mai mult ca la oricare autor dramatic, personajele shakespeariene rostesc replici memorabile, care le caracterizează. Şi nu numai atît: pasaje mai lungi sau mai scurte, uneori un vers sau o singură întorsătură de frază, o propoziţie de proză teatrală sînt semnificative pentru ideile puse în dezbatere într-o piesă întreagă. Ca într-o carte a destinului, o replică sintetizează un adevăr esenţial. Adevăruri universal-valabile în expresii cu caracter aforistic, interpretări dovedind o permanentă raportare a faptului particular, accidental la aspectele general-umane, predomină în spaţiul dramatic inventat de Shakespeare. Replica aşează faptul obişnuit în aureola neobişnuitului. Expresia pătrunzătoare, esenţializată individualizează o acţiune şi un caracter. Conferă adîncime morală, defineşte şi justifică psihologic, creează un raport filozofic. Trecuse puţin peste un secol de la moartea lui Shakespeare, cînd, în 1725, poetul Alexander Pope afirma că «dacă toate replicile din piesele sale ar fi fost tipărite fără indicarea numelui personajelor, ar fi putut fi, fără ezitare, atribuite vorbitorilor respectivi». S-a spus despre Euripide că fiecare vers al său este un precept; despre Shakespeare se poate spune că, din operele sale, se poate extrage un sistem de înţelepciune civică şi economică”.

Acestea sînt, aşadar, calităţile amplului volum: vasta documentare, stilul limpede, bogăţia de caracterizări, toate admirabile, obiectivitatea eseurilor. Performanţa autorilor ar putea purta, ca motto, dictonul latin ,,Sine ira et studio” şi aforismul: ,,Alegerea unui citat este un act estetic”.

***

Cei doi autori au înscris, în lumea teatrului, pagini valoroase, fără de care istoria dramaturgiei nu poate avea un corp bine conturat. Citind şi recitind acest răscolitor volum, îmi dau seama că întregul opus are la bază dragostea profundă a autorilor pentru cultură. Este evident că ambii scriitori împărtăşesc convingerea că poporul aparţinînd unei ţări în care cultura este marginalizată devine o simplă populaţie, sfîrşind, în cele din urmă, la stadiul de gloată. Costin Tuchilă şi Puşa Roth, prin acest volum, la care au lucrat cu o ardentă dăruire, întăresc ideea potrivit căreia ,,eseistul este romancierul unei idei”. Închei prin a spune că, avînd, în ambianţa ta, asemenea prieteni – care ştiu că ,,a te cultiva pe tine înseamnă a face muncă de folos obştesc” – poţi spune, din adîncul codrilor inimii tale: ,,Filozofice sînt acele gînduri care întemeiază OAMENI”...

Doru Popovici

Comandor al Italiei