Polemici * Controverse

Un eveniment editorial: ,,Belcanto în pianistica lui Chopin”, de Vlad Dimulescu

La Editura Universităţii de Muzică, din Bucureşti, a apărut admirabilul volum de muzicologie, intitulat ,,Bel-canto în pianistica lui Chopin”, al cărui autor este Vlad Dimulescu, remarcabilul interpret al opusurilor lui Frédéric Chopin, cel care a influenţat decisiv muzica romanticilor, prin originalele lui cromatisme şi prin armonia modală, povestindu-i, avant la lettre, pe Wagner şi Debussy. În prefaţa volumului, Vlad Dimulescu a consemnat următoarele: ,,Titlul acestei lucrări ar putea să şocheze; tocmai de aceea sîntem obligaţi moral să ne explicăm şi să motivăm prezenta cercetare. Acest titlu nu este un simplu «ornament», capriciu, nu este un tic muzicologic, ci este constatarea, reflectarea unui interpret care a zăbovit mult timp, prin natura profesiei sale, asupra pianisticii chopiniene. Treptat, aceste gînduri s-au decantat în minte, ajungînd la nişte asocieri cu realizări muzicale de excepţie, în alte domenii. Am avut mereu sentimentul că instrumentul cu claviatură, în special pianul cu corzi lovite, are nişte tare, nişte oprelişti în direcţia unei succesiuni, a unei cursivităţi sonore. În ultimă instanţă, pianistul interpret, care îşi iubeşte instrumentul, se căzneşte toată viaţa să facă din această claviatură mecanismul ce «pune în mişcare» corzile găsite la capătul ciocănelelor sale, să le pună în vibraţie înspre cantabilitate, înspre cursivitatea cantabilă. Acest lucru, oricare «mînuitor» al claviaturii ştie că este foarte greu. Dar aici, cel care a mediat, pe cale sensibilă, efortul nostru, a fost şi va rămîne Chopin. Iată de ce conceptul de Belcanto prin claviatură nu poate fi asociat decît cu pianistica unică a lui Frédéric Chopin”. În continuarea excelentului său studiu, Vlad Dimulescu subliniază următoarele: ,,De aici mai departe, faptul că Chopin a fost contemporan cu Bellini, nu ştim dacă este un «accident» istoric, sau a fost o întîlnire providenţială; ştim un singur lucru: că aceşti doi compozitori au trăit în contemporaneitate, acolo unde, din voinţe superioare raţiunii omeneşti, s-a născut, în muzica europeană, conceptul de cîntat cursiv, expresiv şi frumos. Cu atît mai mult, peste datul organologic – unde pianul este un instrument care, aparent, nu are nimic în comun cu canto-cantare – acest instrument, care este suonare şi, eventual, toccare, ajunge să se împlinească, la nivel expresiv, tot mai mult prin muzica lui Chopin, pianul apropiindu-se, astfel, idealului da cantare”.

Preludiul volumului lui Vlad Dimulescu se încheie cu cîteva consideraţii ale autorului, care merită reliefate: ,,În romantism – perioadă care a beneficiat de un Hammerklavier înzestrat cu posibilităţi total diferite decît instrumentele cu taste anterioare – ofertele organologice se aşezau ca expresie frustă între toccare şi cantare. Idealul era întrupat prin cantare, dar toccare reprezenta spectaculosul. Din cauza aceasta, în prima fază, marele contemporan al lui Chopin, Liszt, s-a plasat, cu predilecţie, înspre eclatanţa lui toccare. Acest punct de vedere îl deosebeşte fundamental pe Liszt de Chopin. Poate nu întîmplător, cel care a simţit nevoia să cînte, să povestească a ajuns foarte repede la configurarea unor genuri unice în literatura pianistică, ilustrate grăitor prin balade. Acestea «vorbesc» prin «narrare da cantare», plasat undeva, pe prelungirea a ceea ce spune Marea Muzică, între recitativ şi arie. De aici provine ideea titlului nostru, că Chopin este primul mare compozitor – regele instrumentului cu taste – care scoate la lumină o expresie unică prin claviatură. Chopin dă soluţia pentru cantare şi, poate nu întîmplător, este contemporan cu Bellini – creatorul stilului belcanto romantic. Pe această filieră ne-a venit în minte ideea că o cercetare, chiar şi de început, înspre ceea ce înseamnă stilistică chopiniană nu poate porni decît de la configurarea acestei idei: Chopin proiectează, în lumea muzicală romantică, belcanto-ul pianistic”.

În concluzie: pianistul – excepţional – Vlad Dimulescu, prin acest volum, ne dovedeşte că este şi un mult dotat muzicolog! El relevă o subtilă concepţie despre cantabilitate, despre ,,melodica figuraţiei”, despre ,,polimelodismul lui Chopin” şi, pentru prima oară în istoria muzicologiei, despre ,,rubato”, la Chopin – termen care ne poartă cu gîndul la ,,doina noastră milenară”...

Nu pot să închei acest eseu fără a-l cita pe Dan Botta, marele scriitor-muzician, cel care l-a adorat pe nemuritorul compozitor şi pianist de origine poloneză: ,,Chopin evocă arbori funebri, irizaţi de o lumină interioară, graţie tristă, patetică expresie de culori!”.

DORU POPOVICI