Polemici * Controverse

Supliciul Zoiei Ceauşescu

Procesul în urma căruia s-a decis împuşcarea,

la 25 decembrie 1989, a soţilor Ceauşescu -

ambii pierind, împreună, sub ploaia de gloanţe a unui pluton de execuţie – verdict ,,acceptat” de Ion Iliescu, preşedintele Frontului Salvării Naţionale, care a patronat Tribunalul Special, înfiinţat anume în acest scop, a avut şi alte victime, mai ales din rîndul familiei fostului şef al Statului: un frate, care s-a sinucis, un fiu, Nicu Ceauşescu, arestat şi chinuit pînă la moarte, o fiică, Zoia Elena Ceauşescu. Şi ea a fost arestată, iar ca urmare a presiunilor la care a fost supusă, s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar, boală ce avea să-i curme viaţa. În afară de rudele apropiate ale soţilor Ceauşescu au existat şi alţi oameni afectaţi de cruzimea metodelor folosite în acel simulacru de proces, în care inculpaţii au fost acuzaţi chiar şi de avocaţii ,,apărării”. Ca urmare a traumei morale provocate

de o asemenea mîrşăvie, un judecător s-a sinucis, iar alţi oameni, neimplicaţi în nici un fel în acel proces,

şi-au pus capăt vieţii, impresionaţi de soarta unui mare şi bun conducător al ţării, care a fost sacrificat de trădători de neiertat, aşa cum s-a dovedit a fi

Ion Iliescu. Cuprins de înverşunare, acesta n-a mai ţinut seama de nimic, acceptînd arestarea chiar şi

a unora dintre colegii săi de idealuri. Cum erau,

de exemplu, Dumitru Popescu, Ştefan Andrei şi

încă mulţi alţii, membri ai Comitetului Politic Executiv şi ai Comitetului Central al PCR.

Despre Nicu Ceauşescu - adus într-un studio al  Televiziunii, unde a fost pălmuit, în faţa telespectatorilor, de un nenorocit de ziarist, sterp, lipsit de orice merit publicistic, pe numele lui Mihai Tatulici - oamenii cunoşteau destule întîmplări, dar de sora lui, Zoia, prea puţini auziseră cîte ceva. ,,Fiica Faraonului” - cum a numit-o Petru Popescu, necroforul care s-a lăudat, într-unul din romanele lui, intitulat ,,Supleantul”,

că-i cucerise inima – s-a născut în februarie 1949. La începutul acestei primăveri, ea ar fi împlinit 62 de ani. Zoia a fost o studentă strălucită a Facultăţii de Matematică şi, după absolvire, a elaborat peste 20 de lucrări de specialitate, dovedindu-se o excepţională cercetătoare în domeniu. Pînă în 1989, cam atît se ştia despre ea. Dar, de îndată ce părinţii i-au fost asasinaţi, au venit ,,mascaţii” şi la uşa ei, în casa în care locuia, pe Str. Cosmonauţilor nr. 4, de unde au dus-o direct în puşcărie, în urma unui denunţ făcut de Ion Iliescu către acelaşi Ion Iliescu, prin care era acuzată că a contribuit la ,,subminarea economiei naţionale”! Nu

se poate ca mîna de fier care a smuls-o din locuinţă

să nu fi fost cea a lui Ion Caramitru, machidonul care a jucat, pe scena Loviturii de Stat, un rol de criminal, oricît s-ar justifica el, în emisiunea ,,Profesioniştii”, a Eugeniei Vodă, de la Televiziunea Română, că a fost un om al dreptăţii, care a luptat personal împotriva ,,Dumnezeului Culturii”, Dumitru Popescu, alungîndu-l din platoul Televiziunii şi împroşcîndu-l cu scuipatul lui otrăvit. Locuinţa Zoiei a fost transformată în sediul UNITER, iar proprietara a fost dusă direct la închisoare, unde a stat din data de 12 ianuarie pînă la 18 august 1990, exact 237 de zile şi nopţi. Sau, aşa cum sună titlul volumului, apărut - prin grija soţului ei, profesorul universitar Mircea Oprean – după moartea Zoiei Ceauşescu, survenită la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar răvăşitor, ,,237 de zile într-un mormînt”. În această carte sînt cuprinse amintiri, trăiri şi sentimente, crîmpeie din viaţa sa, cu bucuriile şi tristeţile ei, pe care, aşa cum spune autoarea, ,,nimeni nu mi le va putea lua”. Momentul cel mai îngrozitor, care a smuls-o din firescul gîndirii ei, s-a petrecut după ieşirea din puşcărie, atunci cînd, aruncată, pur şi simplu, într-un deşert în care nu exista nici cea mai pîrlită oază salvatoare, i-a adresat procurorului general al României o Plîngere, prin care cerea să fie re-arestată, spre a putea supravieţui: ,,Domnule procuror general, vă rog să aprobaţi arestarea mea, deoarece nu am unde locui, şi nici hrană şi îmbrăcăminte...”.

Trebuie să spunem că, atunci cînd locuinţa i-a fost transformată în sediu al unei instituţii, Zoiei i s-au

confiscat toate lucrurile din casă. ,,Sărac şi cinstit”

se pretindea a fi Ion Iliescu, iar nu un borfaş dintre

cei mai nemernici, aşa cum s-a dovedit atunci, dat fiind că sub ocrotirea lui prezidenţială s-au produs acele abuzuri. Unde sînt lucrurile Zoiei? De ce a fost

batjocorită într-un asemenea hal? Nu se poate să nu dea nimeni seamă pentru o crimă atît de revoltătoare! Zoia a crezut, cu toată fiinţa ei, că va veni ziua

dreptăţii: ,,Îmi pot fi confiscate suvenirurile,

dar nu propriile-mi amintiri; îmi pot fi denaturate faptele, dar nu propriile trăiri; îmi pot fi răstălmăcite vorbele, dar nu şi tainicele şoapte. Trecutul meu

sînt eu. E partea esenţială, definitorie a fiinţei mele”. O mărturisire venită din inima unui om adevărat,

care merită toată preţuirea.

VASILE BĂRAN