Polemici * Controverse

Mircea Popescu Frămîntător de conştiinţă poetică

Mircea Popescu este poetul care s-a remarcat la cenaclul „M. Eminescu“, un cenaclu al pensionarilor din Sectorul 1 al Capitalei, iar acest lucru l-a determinat să participe şi la alte întruniri culturale. Aşa se face că, în urmă cu ceva vreme, avea să citească şi în cadrul cenaclului nostru numeroase poezii. De la o întîlnire la alta, cei prezenţi i-au ascultat creaţiile fie mai vechi, fie mai noi. Important pentru imaginea sa nu era vocea domoală cu care-şi citea poeziile, ci taina verbelor care impuneau, prin emoţia cuvîntului, un autor ce trăia în lumea rondelului, dar, mai cu seamă, cea a umorului pe deplin justificat, ţinînd seamă de vremurile în care trăim. Şi, fără să se teamă de opiniile cuiva, adică ale acelor condeieri care suferă de „vorbă lungă“, de multe ori fără justificare. Nu s-a lăsat nici măgulit, nici certat, nici ofensat, ci a creat conform principiilor sale de viaţă. Pentru nimeni nu mai reprezintă o surpriză că Mircea Popescu vine pe ogorul poeziei cu volumul „Sacoşa cu metafore“ (Ed., Amurg sentimental, 2010), cu toată deschiderea către cititorii săi. A comis acest gest din considerente strict literare. Poetul, în sinea lui, este un căutător de izvoare lirice proaspete, care se află la tot pasul, dar pentru ca acest lucru să fie simţit de către cititori trebuie să fii înzestrat tu, ca scriitor, cu astfel de detectoare... Cu alte cuvinte, se impune o anumită sensibilitate. Mircea Popescu este dotat, slavă Domnului, cu o astfel de maşinărie sufletească. Şi să nu mai lungim vorba, credem că a venit vremea ca acest poet să fie socotit şi privit de cei care au ceva respect pentru poeţi, ca un scormonitor prin cuvinte stelare, din care cerne ceea ce este bun pentru ambiţiile sale poetice. Nu vrem să stăruim prea mult pe această formă a sa de gîndire. Nici nu ne-am propus acest lucru. Totuşi, poetului trebuie să i se aducă la cunoştinţă anumite constatări privind trăirile sale poetice. Începem prin a afirma că Mircea Popescu este copleşit de lumea rondelurilor, evidenţiind, în mod curent, femeia. Mai este emoţionat de lumea cuvîntului, cu reale posibilităţi de a inventa din nimic o înălţare „ a florii de mac de lîngă drum“ (pag. 9), încît, cu zîmbetul şi braţele îmbrăcate în flori ale bucuriei, iubirii, tristeţii, prieteniei şi statornicirii relaţiilor dintre oameni să ajungă, impetuos, cum spune el, la „Femeia cu chip de regină“ (pag. 52). Cît de graţios şi grijuliu este poetul! El, acest cuceritor de sentimente, nu se sfieşte să demonstreze femeii calităţile sale, altele decît cele pe care noi i le cunoaştem.

Să luăm aminte vorbele sale şi să ştim la ce să ne aşteptăm, atunci cînd femeia intră în viaţa noastră. Iată cum încearcă Mircea Popescu, printr-o ridiculizare uşoară, să desconspire anumite capricii ale femeii, care nu te pot lăsa indiferent, oricît de bărbat eşti: ,,Femeia cu chip de regină/ Şi părul de aur, buclat/ Îşi poartă cu-n aer distrat/ Coroana-i de flori şi lumină// Încîntă pe orice bărbat/ Cu talia-i sveltă şi fină,/ Femeia cu chip de regină/ Şi părul de aur, buclat// Cu toate că nu-i gospodină/ Şi casa ei nu-i un palat,/ Se plimbă semeţ prin grădină/ Şi face furori prin regat/ Femeia cu chip de regină...“. Dar Mircea Popescu nu este marcat numai de această temă predilectă, „femeia“, ci, trecînd la un alt soi de poezii, cum zice el ,,hazoase“, se va vedea că „Sacoşa cu metafore“ este un întreg de confruntări şi desfătări de stil. De ce? Pentru că poetul se vrea un tot frămîntător de conştiinţă poetică. De fapt, fără de conştiinţă nu poţi fi nici în activitatea de creaţie şi nici în viaţa de toate zilele.

Făcînd o incursiune în acest volum, semnat cu vădită forţă creatoare de Mircea Popescu, nu poţi să nu parcurgi întreg sumarul şi să nu te opreşti să citeşti versurile poemului „Rondelul femeii cu şapte păcate“ (pag. 62), care, în felul lor, suferă de un umor involuntar: „Femeia cu şapte păcate/ Şi încă vreo trei peste ele,/ Priveşte cu drag către stele/ Cînd stă, fericită, pe spate// De multe ori dă de belele/ Dar fuge şi ţipă cît poate,/ Femeia cu şapte păcate/ Şi încă vreo trei peste ele// Cu bluze adînc decoltate/ Şi fustele-i largi şi rebele,/ Îi place s-asculte manele/ Şi-ar vrea să trăiască-n palate/ Femeia cu şapte păcate“.

Ca orice poet cu sînge de român, care a adus elogiu ţării sale, Mircea Popescu nu poate rămîne indiferent la astfel de teme, fapt pentru care a scris poezia „Dorinţă“ (pag. 126), pe care o oferim cititorilor întru statornicirea dragostei lor faţă de patrie, mărturisind, printre rînduri, că acela care nu are ţară, nu va avea nici cer senin deasupra capului şi nici mormînt pe măsura credinţei sale: „Te plîng, Românie, te plîng,/ Cu ochiul meu drept şi cel stîng,/ C-atîtea păcate mai ai/ De frînt îţi e drumul spre Rai// De mult tot încerc să te schimb, /Pe frunte să-ţi pun vechiul nimb/ Şi-aş vrea să te scap de păcat/ Ca zborul să-ţi fie curat/ Să-ţi mîngîi trecutul incert/ C-o lacrimă dintr-un concert/ Să-ţi umplu sertarul cu bani,/ Ca grindina peste castani// Să-ţi dărui o mînă de zloţi/ Şi-un drum presărat cu nepoţi/ Şi-n clipa cumplită, de chin,/ Să-ţi torn o stacană cu vin// Să-ţi legăn sărutul pustiu,/ Ca lespedea de pe sicriu/ Şi somnul etern să-l alung/ C-un dangăt de clopot, prelung// Să-ţi scutur sinistrul balast/ Ca duhul să-ţi poată fi cast;/ Să-ţi urc pe ruini un stindard/ Din flăcări de inimi ce ard// Şi toate cînd le vei primi,/ Mai sveltă ca gîndul să fii, / Să urci într-un vis omenesc,/ Dar totul să-ţi pară firesc// Şi-atunci, Românie, te-aştept/ Cu ochiul meu stîng şi cel drept/ Păcatul cel vechi şi cel nou/ Să-l ierţi pe-un mormînt de erou“.

Mircea Popescu ştie să scrie poezie, fiind preocupat de înălţarea limbii prin cuvînt, fără să trădeze pasiunea sa faţă de tot ce este tradiţional şi face bine semenului de lîngă el.

Ion Machidon

Preşedintele cenaclului „Amurg sentimental“