Polemici * Controverse

Microsioane istorice Divizia „Tudor Vladimirescu“

În primăvara anului 1954, terminînd Institutul de Ştiinţe Sociale, Secţia Ziaristică, am reuşit să fiu repartizat la cel mai atrăgător ziar din Bucureşti, „Scînteia tineretului“, unde lucrau celebrii scriitori Radu Cosaşu, Teodor Mazilu, Ştefan Iureş, Ion Băieşu, Tita Chiper, Fănuş Neagu şi, colaborator, Nicolae Labiş. Primul reportaj pe care l-am publicat era dedicat celor 10 ani care se împlineau de la

23 august 1944, sărbătoare înscrisă ca Zi Naţională, în care România a trecut, în plin război mondial,

de partea coaliţiei antihitleriste: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie.

La 23 august 1944, România a condamnat,

pentru totdeauna, nazismul. Reportajul pe care

trebuia să-l scriu se încadra într-un concurs al ziariştilor în cinstea aniversării jubiliare, onorat

cu premii. Deci, trebuia să mă pregătesc foarte serios, începînd cu tema şi sfîrşind cu elaborarea propriu-zisă. Tema am găsit-o: o carte scrisă de generalul Teclu, comandantul regiunii militare de la Cluj, fost comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu“,

formată pe teritoriul Uniunii Sovietice, în timpul războiului, care a început lupta împotriva armatei germane, imediat ce a ajuns la Chişinău, gonind nemţii pe linia Huşi, Vaslui, Bucureşti, Cluj, Debreţin... În acea carte, generalul, povestind

gloriosul drum de luptă al Diviziei, menţiona şi bătălia de la Deleni, judeţul Vaslui, în care a căzut răpus de gloanţe şi soldatul Grigore Ionaşcu, dîndu-şi viaţa pentru eliberarea satului său, Deleni, ocupat de nemţi, în retragerea lor spre Ardeal. Tremuram de emoţie scriind epopeea soldatului care, venit de la Bug, trecea prin satul său ocupat de hitlerişti, să-l dezrobească, tîrîndu-se cu arma spre cotropitori, chiar prin grădina casei sale, unde se aflau prizonieri soţia, copiii şi mulţi bătrîni. Cînd şi-a văzut nevasta, cu o răzvrătire-n suflet şi cu o dragoste dezlănţuită, de parcă ar fi fost un amestec de ură şi dragoste ridicată pînă la cer, soldatul a pus-o pe tăpşan, în timp ce ea striga: „Fugi, omul meu!“.

La bilanţul realizat după încheierea bătăliei,

generalul menţiona în cartea sa că, printre cei căzuţi, se afla şi soldatul Grigore Ionaşcu. Ca să pot

reconstitui dramatica încleştare, mi-am propus să mă duc la Deleni, să văd cu ochii mei dealul pe care se tîrîse soldatul cu compania lui. Trecuseră de atunci 10 ani. Iată-mă în satul Deleni, la Primărie, căutînd oameni care-l cunoscuseră pe soldat. Cum la arie se treiera grîul, l-am găsit chiar pe el. Scăpase teafăr, fusese doar rănit şi dus la spitalul din Vaslui. Era mai în vîrstă cu 10 ani. Avea 40 de ani, fiind copleşit de amintiri: „Sînt viu, iaca n-am murit, autorul cărţii s-a grăbit!“. Iar, mai apoi, trîntind pălăria: „Acum ce-o să facem, decît să mergem acasă la mine şi să bem nişte vin?! No, haidem!“. Era clar că fusese

trecut pe lista morţilor şi generalul n-a mai verificat detaliile impresionante ale întîmplărilor, datele de amănunt rămînînd la tragicul deznodămînt:

„Un soldat ajunge în plină bătălie, în satul său,

şi moare în grădina eliberată!“. Numai că, soldatul rănit a fost salvat. Am publicat reportajul aşa cum

s-a petrecut odiseea şi am fost premiat.

Între cele 14 divizii româneşti care au participat

la războiul antihitlerist, Divizia de panduri „Tudor Vladimirescu“ a avut un rol de frunte. Ea şi-a început luptele la 26 august 1944, la Deleni-Vaslui, a continuat în Podişul Transilvaniei, în Crişana şi în Banat, la Sfîntu Gheorghe, Oradea, trecînd apoi la Debreţin, unde obţine o mare victorie, cucerind şi Budapesta. La 15 august 1945, Divizia „Tudor Vladimirescu“ a fost încadrată în Armata Română, formînd germenele noii Armate populare.

Vasile Băran