Polemici * Controverse

Ion Untaru – Poetul fluturilor cu aripile multicolor de frumoase

Ion Untaru este un poet spectaculos în privinţa evoluţiei sale lirice, deoarece, în cîţiva ani, a publicat mai multe poezii în diverse reviste şi în volume proprii, dar şi în colaborare cu alţi autori, aşa cum este cazul culegerii de poeme „Din tainele prieteniei“, realizată împreună cu prietenul său, constănţeanul Radu Patrichi. Din condeiul autorului pe care îl analizăm, poezia curge, fără zgomot, din lucruri obişnuite, cunoscute de toată lumea, din forme prozodice de tip clasic, dar şi cu îndemnări întru haiku-uri.

Nu ne ferim să-i atribuim termenul de haijin - deoarece acest poet, obişnuit cu viaţa la ţară, a publicat şi cîteva volume de haiku-uri, prefaţate de Vasile Moldovan, un important autor în domeniu, deţinător al mai multor premii obţinute în străinătate. Ca şi Florin Vasiliu, Teodora Moţet, Dan Florică, Florin Grigoriu, Valentin Nicoliţov, poetul Ion Untaru a încredinţat tiparului şi astfel de scrieri. Deşi ele nu se înscriu în tradiţia liricii noastre, datorită poeţilor menţionaţi şi multor altora cu deprinderi similare, genul haiku-ului a fost promovat cu succes şi pe plan naţional. Dar nu despre calităţile de haijin ale lui Ion Untaru ne-am propus să scriem în rîndurile de faţă, ci de acelea de poet, care sînt cu mult mai interesante în peisajul nostru liric. Pentru că Ion Untaru scrie poezie nu de azi sau de ieri. Numele lui figura în conştiinţa cenaclurilor literare bucureştene încă înainte de 1989, cînd, ca şi noi, încerca marea cu degetul, căutînd a se face cunoscut în mediile culturale. Îşi citea creaţiile la reuniunile cenaclului, participa frecvent la diverse şezători literare, împreună cu scriitori consacraţi, precum Valeriu Gorunescu, Petru Marinescu, Octav Sargeţiu, Vera Hudici, Ana Lungu, Ana Luiza Toma ş.a. Dar timpul a trecut, făcîndu-l părtaş, fără voia sa, la o serie de evenimente sociale, familiale, culturale. În ciuda acestora, el nu a renunţat la scris. A reuşit să publice poezii cu o mare diversitate de teme - de unde şi frumuseţea stilului său, aparent simplu, dar capabil să exprime un univers de stări poetice, care mai de care mai interesante. Am aminti, aici, volumul „Liziera de salcîmi“ (2009), autorul inspirîndu-se, în alegerea titlului, de pădurea de salcîmi care-i veghează casa de la ţară, unde locuieşte şi-şi scrie versurile pentru iubitorii de poezie. Sînt cititori care preferă genul abordat de Ion Untaru – creaţie lirică în care se simte, din abundenţă, fiorul de tip tradiţional. Iată şi motivul pentru care ne-am aplecat asupra numelui său. Prin scris, poetul Ion Untaru şi-a cîştigat dreptul la existenţă, la viaţă, aşa cum, atît de plastic, îşi motivează recunoaşterea ca poet, un poet obsedat de propriile trăiri într-ale lumii creştine, în „Clepsidra lui Dumnezeu“ (pag. 214): „Mă uit la toate cum se trec,/ La soarele ce se perindă/ Ca o poveste în oglindă/ Cu tot mesaju-i intrinsec// Dar tot nu ştiu în care chip/ Mă simt, şi eu, aici o parte/ Cu universul meu aparte/ Într-un acelaşi arhetip// E pur si muove. Însă nu e/ În univers nici un punct fix/ Încît să pui mîna pe pix,/ Să baţi un adevăr în cuie// Şi recunosc că nu e greu,/ Că toate curg şi se-nfiripă,/ Chiar eu, ca bobul de nisip/ Într-o clepsidră a lui Dumnezeu!“. Mai sînt trăirile care ţin, în primul rînd, de existenţa sa pe pămînt, şi, apoi, cele dedicate vieţii spirituale. Iată cum sînt ele ilustrate în poemul „O viaţă întreagă“ (pag.176): „Închis într-o cameră/ cu toate la îndemînă// La ce îi mai foloseau acestea/ acum, cînd trebuia să răspundă la toate?// La toate cîte trebuia să le facă/ şi nu le-a făcut, // La toate cîte nu trebuia să le facă/ şi le-a făcut// O viaţă întreagă/ irosită pentru o singură iluzie:// Iluzia confortului...“.

Într-adevăr, acest poem îl reprezintă pe Ion Untaru, un poet al frămîntărilor ascunse, care priveşte în jurul său fără invidii, mulţumind lui Dumnezeu că îl ocroteşte. Am putea spune că finalul este dramatic, dacă e să luăm în calcul goana omului după averi, după confort. Poeţii, în general, sînt oameni cu capul în nori, nu umblă după căpătuială, după confort: pentru mulţi dintre ei, confortul este o iluzie deşartă. Totuşi, poetul ia cunoştinţă, în doar cîteva secunde, de veşti trimise de la mare depărtare, datorită tehnicii moderne care a revoluţionat lumea, şi anume Internetul: unicul mijloc de comunicare al poetului nostru, care trăieşte în comuna Băneasa, din judeţul Giurgiu, singur pe o uliţă, recent botezată de Primărie ,,Fundătura Poetului”. În felul acesta, Ion Untaru este la curent cu lumea literară, cu cele ce se întîmplă cu prietenii săi, poeţi şi scriitori. Şi nu numai poezia „Taina“ (pag. 54) este semnificativă în acest sens. Putem spune, în cazul său, că avem de-a face cu un poet cu valenţe lirico-plastice deosebite, care antrenează cititorul la lectură, indiferent de anotimp; el utilizează forme blajine de exprimare, ce dau culoare versului său. „Taina“ este poezia-martor a lui Ion Untaru, în relaţia sa cu lumea virtuală şi cu aceea a satului în care trăieşte, un sat cu ţărani necăjiţi, desculţi şi cu burta mai mereu goală, nişte fiinţe costelive şi pline de suferinţă: „Netul meu, la domiciliu,/ Îmi aduce locuri triste/ De pe vechi uitate piste,/ Ca hrisovul cu sigiliu// Şi în faţa lui atest:/ Revăd satul şi, adînc,/ Şcoala, casele. Un ţînc./ Cîte chingi m-au strîns şi fest// De ne-ar pune faţă-n faţă/ Cel de-atunci şi cel de azi/ Cu cît eşti dator să scazi,/ Cît a mai rămas din viaţă?// Şterg o lacrimă. Şi-nchid/ Monitorul vinovat,/ Bucuros că am aflat/ Taina ultimului rid!“.

Cu toate acestea, Ion Untaru este un poet romantic, frămîntat şi zbuciumat în propriul său gînd. Existenţa sa este un urcuş anevoios, pentru că grijile, suferinţele îl năpădesc tot mai abitir, dar, la masa de lucru, după clipe de meditaţie şi de analiză a propriei conştiinţe, poetul prinde curaj şi dă vigoare cuvîntului cu care îşi clădeşte versurile.

Aşa se face că acest poet şi-a păstrat condiţia scrisului, fără să jubileze pentru eventuale avantaje. Şi de la un poem la altul, îmbărbătîndu-se cu de la sine pricepere, întru bucuria razelor de soare şi cîntecului de păsări, în satul pomenit –  vara cu călduri toride, iar iarna cu geruri aspre, el scrie necontenit, simţindu-se îndreptăţit să se considere poet al cetăţii sale, cu uliţele ei înnoroite şi cu oamenii ei simpli şi necăjiţi. Cu alte cuvinte, avînd exemplul lui Ion Untaru, sîntem în măsură să afirmăm că poeţii adevăraţi pot trăi şi scrie versuri de calitate oriunde s-ar afla, chiar şi acolo unde binefacerile lumii moderne încă nu au ajuns. Pentru Ion Untaru, poezia este la ea acasă peste tot, dar mai cu seamă în satul său, ea plutind în voie, ca un roi de fluturi cu aripile multicolor de frumoase.

ION MACHIDON

Preşedintele cenaclului „Amurg sentimental“