Polemici * Controverse

In memoriam Alfred Mendelssohn, compozitor, muzicolog şi profesor, exponent de frunte al neoromantismului muzical românesc

Motto: „Cine judecă un artist, după dosarele lui politice, e sau fascist, sau stalinist“.

                                    Dimitrie Cuclin

Compozitorul Alfred Mendelssohn se numără printre creatorii cei mai fecunzi din ţara noastră. El a scris un  număr foarte mare de lucrări, începînd cu piese de estradă, cîntece de massă şi terminînd cu ample şi dramatice simfonii, oraţii şi opere. Muzica sa se înscrie în orbita neoromantismului şi este caracterizată printr-un discurs robust, dinamic, mobilizator, îmbrăcat în culori senine, optimiste. Ceea ce impresionează, la o primă audiţie, este fermitatea cu care autorul stăpîneşte meşteşugul, atît sub aspectul armoniei, polifoniei, cît şi sub aspectul timbral, căci Alfred Mendelssohn este un maestru al orchestraţiei. Arta sa este echilibrată şi niciodată supradimensionată, şi din acest punct de vedere el se deosebeşte, categoric, de unii reprezentanţi ai romantismului german, precum Bruckner, Mahler, Richard Strauss, fiind mai apropiat de temperamentul artistic al lui Johannes Brahms, de pildă. Limbajul muzical al compozitorului conţine şi elemente tehnice contemporane, specifice pentru arta sonoră din prima jumătate a veacului nostru, cum sînt cromatismul dens în melos şi în armonie, politonalitatea, polifonia neobarocă, atonalitatea, fie liber concepută, fie prezentă sub aspectul serialismului. Elementele sale de formă sînt mai depărtate de concepţia modală. Consider că din această privinţă trebuie să privim întreaga creaţie a lui Alfred Mendelssohn, din care se relevă, la loc de frunte, compoziţii precum simfonia „Sub cerul de vară“, sextetul „Cîntare omului“, „Cvartetele de coarde nr.6 şi nr. 7“ şi ultimele poeme pentru cor mixt, deosebit de dramatice, străbătute de o puternică forţă de expresie.

Doru Popovici

P.S.: În ultimii 20 de ani, nu a fost prezent în concerte cu nici o compoziţie importantă. De altfel, în timp ce în România socialistă puteau trăi – „în lux“ – peste 30 de compozitori de „muzică grea“, în „Epoca Traian Băsescu“ – cînd bugetul pentru cultură e sub 1% – peste 40 de compozitori sînt trecuţi într-un nemeritat con de umbră… Este adevărat că, în „obsedantul deceniu“, Alfred Mendelssohn a fost un violent stalinist, însă, după anul 1953, el s-a despărţit de „banda lui Matei Socor“, devenind cel mai apropiat colaborator al mult regretatului Ion Dumitrescu – fostul preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, în „epoca de aur“ a constelaţiei creatorilor; să nu uităm că breasla noastră nu a fost înfiinţată de adepţii „Revoluţiei lui Jdanov“ – deci nu a fost o grupare de tip stalinist- cum a susţinut şi susţine pianistul ratat Dan Grigore; „primul stalinist“ care a înfiinţat-o a fost… genialul George Enescu! Cine are urechi de auzit, să audă!

Din nefericire, în „Epoca Traian Băsescu“ întîlnim încă o atitudine fascistă, atît din partea românilor, cît mai ales din partea comunităţii evreilor din ţară, care i-au uitat pe marii creatori – „antistalinişti“ – precum Clara Haskil, Mândru Katz, Leon Klepper, Miriam Marbé, Anatol Vieru, Marius Rintzler, Sergiu Comissiona, Mendi Rodan, Dan Mizrahy, Radu Lupu, Marcel Mihalovici, Alfred Hoffman, Filip Lazăr, Stan Golestan, Harry Brauner şi Gherasim Luca.