Polemici * Controverse

Din nou, un concert tulburător al formaţiei ,,Philarmonia”

Un constant cititor al revistei ,,România Mare” m-a rugat să-i prezint, pe scurt, date despre această minunată formaţie. În acest climat evocator, voi expune un fragment din programul de sală al apreciatului ansamblu, condus cu un desăvîrşit profesionalism de maestrul Nicolae Iliescu:

,,Orchestra de cameră «Philarmonia» a fost constitută în anul l983 şi are următoarea componenţă: 6 violonişti primi, 5 secunzi, 4 viole, 3 celi şi 1 contrabas – instrumentişti de excepţie. Încă de la debutul său, această formaţie s-a bucurat de aprecieri deosebite în ceea ce priveşte calitatea şi rafinamentul sunetului, calitatea stilistică a repertoriului abordat, în care predominant este repertoriul preclasic şi clasic. Orchestra s-a impus încă de la debut prin susţinerea în concert a unor opusuri de mare consistenţă, precum integrale de Vivaldi, Corelli, Händel şi multe alte opere muzicale. Performanţele artistice ale Orchestrei «Philarmonia» au determinat realizarea unor înregistrări pe disc ale unor lucrări ca L’Estro Armonico, de Vivaldi, Integrala Concerti Grossi, de Corelli, Integrala concertelor pentru orgă şi orchestră, de Händel, precum şi lucrări de Mozart, Giulliani, Respighi, Enescu ş.a. Orchestra de cameră «Philarmonia» a fost invitată să susţină concerte la diferite festivaluri de muzică de cameră cu caracter internaţional, ce au avut loc în diverse oraşe din ţară, precum şi la 7 ediţii ale Festivalului Internaţional «George Enescu» (la ediţia a XIX-a, 2009, orchestra camerală s-a bucurat de un real succes, evoluţia sa fiind consemnată în presa de specialitate). În paralel cu acestea, a susţinut concerte în diferite ţări, printre care Grecia, Turcia, Austria, Germania, prilej cu care, din nou, au fost relevate elogios calităţile sunetului şi omogenitatea deosebită a acestei orchestre. De asemenea, a realizat numeroase înregistrări la Casa de discuri «Electrecord» şi în studioul muzical al Centrului de Artă «Tinerimea română».

Fondatorul şi conducătorul Orchestrei de cameră «Philarmonia», violonistul Nicolae Iliescu, a absolvit cursurile Conservatorului din Bucureşti, ca şef de promoţie, iar în urma unui concurs, a obţinut Bursa «George Enescu». Violonistul Nicolae Iliescu s-a distins prin aprecieri deosebite în concertele susţinute în ţară, precum şi în străinătate: în Ungaria, Bulgaria, Rusia, Cehia, Slovacia, Germania, Elveţia, Franţa, Spania ş.a. Între anii 1984 şi 1990, Nicolae Iliescu a fost concert-maestru al Filamonicii «George Enescu», din Bucureşti. A urmat cursurile de aspirantură ale celebrului Conservator «Piotr Ilici Ceaikovski», din Moscova.

Toate aceste date întregesc cartea de vizită a orchestrei de cameră «Philarmonia», care îşi are locul său binemeritat în acest mirific univers al muzicii”.

* * *

În cadrul Galei ,,Tinerimea Română”, Orchestra ,,Philarmonia” şi maestrul Nicolae Iliescu ne-au înfăţişat următoarele piese muzicale: ,,Pastorale bănăţene”, de Doru Popovici; ,,Liber tango”, de Astor Piazzolla; ,,Concert pentru orchestră de coarde”, de Nino Rota; ,,Serenadă pentru orchestră de coarde”, de Antonin Dvorak.

* * *

Compoziţia subsemnatului a fost recreată într-o manieră emoţionantă, care m-a dus cu gîndul la sensul cuvintelor genialului Verdi: ,,Torniamo all’antico e sarà un progresso”. Ea se înscrie într-o suită inspirată de vechi melodii româneşti, din codicele secolelor trecute, prelucrate în mod creator. Am în vedere, în acest sens, lucrările: ,,Codex Caioni”, ,,Pastorale din Oltenia”, ,,Pastorale Transilvane”, ,,Pastorale Bănăţene”.

Din repertoriul orchestrei au mai făcut parte două creaţii aparţinînd unor compozitori la modă – Astor Piazzolla şi Nino Rota. Ambii au generat o muzică larg accesibilă, dar nu banală... O muzică senină, ce trebuie considerată ca o reacţie la exagerările ,,avangardei muzicale”, concretizate printr-o sonoritate atonală şi lipsă de cantabilitate. Prestaţia interpreţilor a fost de natură să întărească sensul următorului aforism: ,,Unele compoziţii foarte simple pot fi înnobilate printr-o tălmăcire generată cu o totală dăruire”. În final, am admirat forţa emoţională cu care a fost prezentată capodopera ,,Serenada pentru orchestră de cameră”, de Antonin Dvorak. O adevărată încîntare...

Pentru a încheia prezentul articol, voi apela la parafrazarea unui exponent al eseului apollinic, accentuînd ideea că, în toate aceste realizări remarcabile, se recunoaşte sufletul artistului care ni le-a dăruit. Ele se încadrează în acele complexe de lumină, în acel teatru al tonurilor orphice, pe care artistul le-a conceput, visînd la un ,,extaz de limpezimi”...

DORU POPOVICI