Polemici * Controverse

Cine şi cum l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza (5)

Motto: „Foaie verde mărgărit/ Doamne, cobori pe pămînt/ Să vezi Cuza ce-a făcut!/ Că ne-a dat pămînt la toţi/ Să nu mai fim slugi la hoţi;/ Şi ne-a scăpat din nevoi,/ De robie la ciocoi!“ – Tudor Pamfile, Cîntece de ţară adunate de... Bucureşti, 1913, pag. 289

A doua zi, 12 februarie, Cuza a fost dus la Cotroceni, pentru a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis, organizîndu-se un pelerinaj al colaboratorilor şi al reprezentanţilor străini. Cu acest prilej, consulul francez Tyllos i-a propus, din nou, lui Cuza să nu părăsească ţara şi să se bazeze pe majoritatea Armatei, care era gata să-l slujească cu credinţă. „Întregul corp ofiţeresc al Garnizoanei Bucureşti – care nu fusese implicat în odiosul atentat săvîrşit cu 24 de ore înainte – grupat în jurul generalului Florescu şi al colonelului Solomon era hotărît să pătrundă cu forţa în Palatul de la Cotroceni, pentru a readuce pe Cuza Vodă în Bucureşti“, spunea Al. Beldiman.

Noile autorităţi se arătau, însă, zorite să-l îndepărteze de ţară pe Alexandru Ioan Cuza, pentru a nu da timp partizanilor săi să reacţioneze. Cuza a părăsit Bucureştii, tot noaptea – mult se fereau complotiştii de lumina zilei – îndreptîndu-se spre Predeal. În momentul plecării – de faţă fiind locotenenţa domnească şi noul guvern, în care maiorul Lecca era ministru de război – Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decît cu mine“ şi încheie prin cuvintele: „Să trăiască România!“.

Călătorind spre Predeal, într-un cortegiu de trăsuri închise, fără felinare, cu copitele cailor înfăşurate în bandaje pentru a evita zgomotul, Alexandru Ioan Cuza i-a mustrat pe însoţitori (căpitanii Costescu, Mălinescu, Stan, Popescu ş.a.): „Ce aţi făcut dvs. e grav, foarte grav“. „Aşa e Măria Ta, dar n-aveam ce face, căci aşa voia poporul“, au răspuns cei vizaţi. „Dar eu, în noaptea aceea, n-am văzut decît ofiţeri şi soldaţi, n-am văzut popor“, a remarcat Domnitorul maliţios. S-a făcut o oprire la Ploieşti, unde prefect fusese numit, la 12-14 februarie 1866, generalul Teodor Văcărescu, fost ofiţer în Statul Major General al Armatei Române, în anii 1863-1864, şi retras din Armată după 2 mai 1864. Generalul Teodor Văcărescu, Anton Arion şi Jean Fălcoianu aveau misiunea trecerii, fără incidente, peste graniţa de atunci, a Domnitorului detronat. Zărindu-l la Ploieşti pe generalul Teodor Văcărescu şi aflînd că este noul prefect de Prahova, Alexandru Ioan Cuza – potrivit mărturiilor scrise chiar de general – i-a spus: „Domnule Văcărescu, îţi datoresc o satisfacţiune pentru o nedreptăţire ce ţi s-a făcut cînd ai demisionat din armată. Mi-ai spus, atunci, că în şcoala în care ai învăţat ai primit principiul că militarul nu trebuie să se amestece în politică. Văd, astăzi, cîtă dreptate aveai. Dacă domnul acesta – zice el arătînd spre Costinescu, ofiţer de frunte al conjuraţiei (împreună cu Pilat şi Lipoianu l-a arestat pe Domnitor – n.a.) – ar fi fost pătruns de asemenea principii, n-ar fi fost astăzi lîngă mine. Ţineam să-ţi spun aceasta“.

La Predeal, conform relatării lui Jean Fălcoianu, în timp ce se făceau formalităţile vamale, Alexandru Ioan Cuza a cerut să se adune ostaşii români cu scopul de a-şi lua rămas bun. Prin uşa deschisă a biroului vamal se vedea o litografie cu scena uciderii lui Mihai Viteazul pe Cîmpia Turzii, la 9 august 1601. Ostaşii făceau parte din armata vînătorilor. Or, batalionul de vînători, comandat de maiorul Lecca (ajuns deja ministru de război în guvernul Ion Ghica), a arestat pe Domnitor şi i-a impus abdicarea. Alexandru Ioan Cuz a spus ostaşilor adunaţi: „Vedeţi voi, cum a fost trădat acest Domn (Mihai Viteazul – n.a.), aşa m-aţi trădat şi voi. Să dea Dumnezeu ca într-o zi să spălaţi această pată de pe steagul vostru cu sîngele vrăjmaşilor ţării. Rămîneţi sănătoşi!“.

Zguduitoare cuvinte! Alexandru Ioan Cuza a ştiut în unul din cele mai grele ceasuri ale existenţei sale – despărţirea de pămîntul ţării, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată – să rămînă demn, pilduitor, mărturisindu-se cu sinceritate şi cu curaj. Avea, atunci, 46 de ani. Se spune că a îmbrăţişat santinelele, soldaţii, cu sentimentul că nu se va mai întoarce niciodată, şi aşa a fost.

Prin Cuza şi sub Cuza, poporul de rînd a conştientizat, la scară naţională, poate pentru prima dată în istorie, că este o naţiune, că are un stat naţional modern, că vrea şi poate să fie ceva şi cineva în istoria Europei şi, de ce nu, a omenirii. Ce a mai rămas din toate acestea, după 145 de ani?

Sfîrşit

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie