Polemici * Controverse

Bogdan Petriceicu Haşdeu, un român cu „suflet uraganic“ (6)

Motto: „Haşdeu e dintre acele figuri alese, care n-ar fi trebuit să moară, căci e păcat să se risipească în neant atîtea însuşiri izvorîte din dărnicia divină“.

N. Gane

De-a lungul anilor, a condus numeroase publicaţii periodice, dintre care cele mai însemnate au fost: „România“ (1858), „Din Moldova“, devenită apoi „Lumina“ (1862-1863), „Traian“ (1869-1870), „Columna lui Traian“ (1870-1877 şi 1882-1883) şi revistele satirice „Aghiuţă“ (1863-1864) şi „Satyrul“ (1866). În coloanele acestora, Haşdeu a luptat pentru Unirea Principatelor Române, a sprijinit acţiunile lui Cuza Vodă şi Kogălniceanu pentru împroprietărirea ţăranilor şi secularizarea averilor mînăstireşti, apoi a demascat regimul oligarhic, venalitatea politicienilor corupţi şi monarhia. Versurile sale, adunate în volumele „Poesie“ (1873) şi „Sarcasm şi ideal“ (1897), au ca tematică principală evocarea trecutului istoric, cu aluzii critice la realităţile specifice anilor de domnie a lui Carol I („Vornicul Iancu Moţoc“, „Ionaşcu Vodă“ ş.a.). Haşdeu „biciuia“, nu atît din răutate, cît din îndemnul de a doborî intenţiile goale. Pe cei mai mulţi neînţelegători ai înviorătoarei legături cu trecutul spre a-i chema, el căuta să îi tulbure din dormitarea în care zăceau, prin biciul ironiei. De aceea, era temut, căci şfichiul sarcasmului său izbea unde trebuie, lovind în cusururile pe care fiecare le avea, dar căuta să le ascundă în felul struţului, cum se întîmplă şi în zilele noastre. Haşdeu aducea o oarecare tulburare în toropeala născută de amăgirea traiului restrîns.

La 13 septembrie 1877, Bogdan Petriceicu Haşdeu este ales membru al Academiei Române, după ce la 15 mai 1876 a fost numit directorul Arhivelor Statului. A fost ales deputat de Craiova, însă renunţă: „De arhive nu mă despart“, afirma el. Împins datorită muncii acerbe spre izolare, ajunge să capete despre familie o concepţie intensă. Aici a găsit mîngîierea vieţii un timp, dar tot de aici a primit şi lovitura care i-a îndreptat atenţia tot mai sus, mai sus decît imaginaţia bazată pe lucruri reale. La 9 noiembrie 1888, îi moare singura fiică, Iulia, născută în 1869, un geniu, devenită profesoară de franceză, pentru ca în 1902 să-i moară şi soţia. Încetul cu încetul, viaţa lui se eterizează, durerea cuprinzîndu-l: „Mi-am înţeles misiunea pe o scară colosală. Cine ştie dacă Meşterul Manole nu va cădea de pe schelă!“.

Se uită în jurul său, în casa sa de la Cîmpina. E pustiu. S-a ofilit mlădiţa care creştea atît de frumos. Scînteia ieşită din lumina sufletului său şi care devenea, ea însăşi, o flacără, s-a stins asemenea stelelor căzătoare, venite din taina depărtării. Ce e moartea? Ce e sufletul? „Sic cogito“, ultima lui operă e neantul ce-l învăluie. Moare la 25 august 1907. Munca pe care a desfăşurat-o vreme de 48 de ani nu a ajuns să ducă la îndeplinire decît prea puţin din ce făurea mintea lui iscoditoare. Ce a produs sînt tot crîmpeie, dar care în sine rămîn monumente. „Pretutindeni, el căuta să deschidă orizonturi noi, să iscodească ipotezele cele mai îndrăzneţe, susţinute de o erudiţie fără seamăn, care au deschis cîmpul la cercetări. Toate aceste însuşiri ale geniului său pluteau într-un val de poezie, care s-a revărsat, uneori, şi în plăsmuiri poetice propriu-zise“ (A. D. Xenopol).

Sfîrşit

Colonel (r) Cristache Gheorghe,

Doctor în Istorie