Polemici * Controverse

Arătările şi vedeniile unui mare duhovnic creştin (1)

Diavolul nu-i lasă pe vrăjitori

să se mîntuiască

Atît vrăjitorii, cît şi cei ce merg la ei, nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, pentru că se fac unelte şi slujitori ai diavolului. Aşa cum Dumnezeu Îşi are slujitori pe: episcopi, preoţi şi diaconi, tot aşa şi diavolul şi-a ales slujitori cu care lucrează toată răutatea, pe: vrăjitori, fermecători, descîntători şi ghicitori. Aceştia mor în chinuri mari şi au o moarte foarte urîtă. La înmormîntarea acestora se petrec lucruri necurate, groaznice, încît se miră lumea.

Pe unii îi petrec la groapă cu multă agitaţie, dînd o stare înfricoşată celor din jur, vietăţi precum cîinii, pisicile, şoarecii, broaştele, vitele, găinile. Acest lucru se explică prin faptul că, la vrăji şi descîntece, s-au folosit de diferite animale sau păsări. Iar diavolul cu care ei au lucrat avea chipul animalelor. Pe aceştia nu-i lasă diavolul să se întoarcă înaintea morţii, chiar dacă-i mustră conştiinţa şi vor să se căiască.

Vă dau un exemplu din experienţa mea, din anii mei de preoţie, cu o vrăjitoare dintr-un sat vecin cu parohia unde am slujit. Această femeie era vestită pentru vrăjile şi răutăţile pe care le făcea. Lucra cu diavoli puternici, şi nu era om care să meargă la ea să nu-i rezolve dorinţa. Înainte de a muri, a venit în cîteva rînduri la Biserica din Boroaia, unde slujeam. S-a întîmplat, ca de fiecare dată, să ţin predici despre vrăji şi vrăjitorie. Cuvîntul pe care l-a ascultat a început să-i lucreze conştiinţa, astfel încît şi-a pus în gînd să se lase de vrăjitorie şi să se căiască pentru tot răul pe care l-a făcut. Într-o duminică, a stat după slujbă şi m-a aşteptat să vorbească cu mine. Cînd să ies din Biserică, mă întîmpină în prag şi îmi spune:

- Părinte, în două rînduri v-am ascultat predica şi m-am cutremurat. Eu sînt vrăjitoarea N…, vreau să mă spovedesc şi să mă las de vrăji, vreau să mă căiesc şi să mă mîntuiesc! Vă rog, ajutaţi-mă!

Ştiind cît rău a făcut la multă lume şi cîtă luptă am avut cu diavolii pe care-i trimitea la credincioşi, cîtă suferinţă au adus vrăjile ei în multe case şi familii, cît de mult au pătimit unii din cauza ei, i-am spus:

- Gîndul este bun şi bine ar fi să te poţi întoarce, numai că diavolii pe care-i slujeşti nu or să te lase. Ea îmi răspunde:

- Mă las, părinte, din clipa aceasta, mă lepăd de vrăji, mă lepăd de diavoli. Am să lupt pînă ce reuşesc. Cred că Dumnezeu mă va ajuta, pentru că nu vrea moartea păcătoasei de mine!

- Bine! I-am spus eu. Am să te spovedesc şi, dacă o să te lase diavolii să-ţi faci canonul de căinţă şi să-l duci pînă la capăt, înseamnă că puterea canonului a biruit, iar tu te-ai mîntuit!

La auzul cuvintelor mele, era foarte bucuroasă. S-a mărturisit, a spus răul pe care l-a făcut, şi nu a fost puţină, şi nici uşoară spovedania ei. Mi se furnica pielea pe mine de grozăviile pe care le-a făcut. A luat canon, nu prea uşor, unul greu angajîndu-se să-l ducă pînă la sfîrşitul vieţii. Însă, mergînd spre casă, trecea pe o cărare ce străbătea tarlalele C.A.P.-ului. Multă lume se afla în ziua aceea la prăşit. Oamenii au văzut că pe cărare trece vrăjitoarea, însă au rămas înmărmuriţi cînd au observat că, după capul ei, era o mînă neagră şi păroasă care o însoţea. Toţi au zărit arătarea şi, uimiţi, îşi ziceau unii altora:

- Trece vrăjitoarea! Cu diavol cu tot!

La un moment dat, au văzut că mîna cea păroasă a apucat-o pe vrăjitoare de cap şi a izbit-o cu faţa în jos, pe mijlocul cărării. După un oarecare timp, cum vrăjitoarea nu se mai ridica de jos, oamenii au lăsat sapele şi, cu groază, au încercat să se apropie ca să vadă ce s-a întîmplat. Vrăjitoarea zăcea într-o baltă de sînge, cu capul crăpat din frunte şi pînă după cap. Au rămas consternaţi şi nu au mai fost buni de nimic în ziua aceea. Au văzut cu ochii lor cum diavolul a omorît-o, izbind-o cu capul de o piatră nu prea mare, singura care se afla pe suprafaţa aceea de pămînt.

În concluzie, nu a lăsat-o diavolul să se căiască pentru păcatul vrăjitoriei; a omorît-o pentru a nu o pierde.

Pentru fiecare suflet cîştigat, diavolii primesc laude şi ranguri în ierarhia drăcească, iar pentru fiecare suflet pe care-l cîştigă şi, apoi, îl pierd primesc degradare din rang şi pedeapsă în faţa iadului, de la Tartar.

Vrăjitorii, fermecătorii şi descîntătorii, încă din viaţa pămîntească, ocupă un loc în ierarhia drăcească. Ei sînt cei ce pun pe diavoli la treabă, ei îi trimit pe diavoli să-i chinuie pe oameni, ei sînt cei ce poruncesc, iar diavolii se supun şi ascultă, pentru că li se împlineşte voia.

Vrăjitorilor, descîntătorilor, fermecătorilor şi ghicitorilor, din clipa cînd încep să lucreze, li se pune pe faţă masca diavolului. Dacă Dumnezeu ar îngădui, aceste slugi ale Satanei ar purta şi în chip văzut figura diavolului. Aşa cum chipul diavolului este ascuns de vederea omului şi, mai ales, a omului păcătos, tot aşa este ascuns şi chipul acestor slugi satanice de privirea celor din jur. Foarte greu se pot întoarce de la slujirea şi răutăţile lor.

În clipa morţii, sufletul lor este întîmpinat de diavoli, care îl preiau şi îl duc direct în iad. Nu mai trece pe la Creatorul. Ei nu mai văd faţa lui Dumnezeu şi nici frumuseţea Raiului, aşa cum sînt duse toate sufletele după moarte, în intervalul celor 40 de zile. Judecata sufletului i se face în clipa morţii. Ajuns la iad, este întîmpinat de Tartarul iadului cu batjocură, nu pentru că nu i-ar fi slujit cu credinţă, ci pentru că încă mai poartă chipul lui Dumnezeu.

I se pune în faţă să aleagă una din două variante:

1) I se arată o mare de foc, cu vîlvătaie fără margini, şi i se spune:

- Poţi alege această mare de foc, unde te vei chinui pînă la a Doua Venire a lui Christos şi, apoi, veşnic, pentru că al nostru eşti.

2) Dacă nu vrei să fii chinuit în foc, atunci să lepezi Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu şi să te faci după chipul şi asemănarea noastră, luînd chip diavolesc: cu copite, cu coarne, cu coadă, cu păr, pentru că pe noi nu ne atinge marea aceasta de foc!

Văzînd sufletul cît de urît şi înfricoşat este chipul diavolesc, se îngrozeşte şi, atunci, se uită la marea cea de foc, căutînd să accepte focul. Însă, din foc iese vrăjitorul, care l-a învăţat şi l-a pus să facă vrăji, şi-i spune:

- Nu veni aici, pentru că n-am văzut pînă acum să fi scos Christos pe cineva de aici! Mai bine ia chipul diavolesc!

Iată că, şi după moarte, sufletul, care este sub stăpînirea diavolului, este amăgit şi înşelat. Astfel, neavînd de ales, acceptă să ia chip diavolesc. Atunci, Tartarul iadului îi schimbă chipul în chip diavolesc, îi dă în mînă o lopată cu jar din marea de foc a iadului şi îl trimite să-şi ardă trupul din mormînt, care este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aşa se explică faptul că, la dezgropămintea de 7 ani, unii sînt găsiţi în mormînt cu trupul ars şi negru ca tăciunele şi funinginea. Vrăjitorii care şi-au schimbat chipul în chip diavolesc şi au ars trupul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu mai au parte de judecată, ci vor fi judecaţi ca draci şi aruncaţi în „iezerul cel de foc, pregătit diavolului şi îngerilor lui“ (Mat. 25, 41). Sufletele care au acceptat marea cea de foc şi au stat în flăcările iadului pînă la a Doua Venire a Mîntuitorului Christos vor fi scoase şi vor participa la Judecata înfricoşată. Tot aşa păţesc şi cei ce în viaţă s-au ocupat cu ghicitul în: deschiderea cărţilor sfinte, cărţi de noroc, palmă, cafea, zodii, gramolnic, bobi, ghioc şi în orice alt fel, precum şi aceia care au mers la ei.

La fel şi cei ce s-au ocupat cu descîntatul, folosind rugăciunea „Tatăl nostru“, care s-au folosit de cărţi sfinte, de icoane, lumînări, tămîie, prescură, anafură, veşminte preoţeşti; care au stins cărbuni; cei ce s-au folosit de piedica de la mort, de lumînări de la morţi, de pămînt de pe morminte, de apa în care a fost scăldat mortul; cei care au descîntat de deochi, de bubă rea, de mana vitelor şi de orice fel de descîntec, precum şi cei ce au fost la ei. Toţi aceştia să fie foarte siguri că, din secunda în care au început să zică şi să facă aceste lucruri, li s-a pus şi poartă masca ghicitorului şi a descîntătorului din iad şi fac parte din ceata acestora. Toţi sînt aşteptaţi pentru ca, la sfîrşitul vieţii, sufletul lor să fie dus în iad, la ceata celui al cărui chip îl poartă. Unii, care sînt la început şi care din curiozitate au făcut aceste lucruri, nu cu gîndul de a le mai repeta, şi se întorc îngreţoşîndu-se, se luptă mai uşor pentru a scăpa din această cursă.

Pentru alţii, care s-au îndeletnicit mult timp, s-au hrănit şi s-au îmbogăţit din aceasta, este mai greu, pentru că sînt cu mari datorii faţă de Tartar. Şi mai greu este pentru cei ce au dus în iad suflete, iar prin vrăji, descîntece şi farmece au chinuit groaznic suflete; aceştia au o mîntuire foarte grea. La fel de grea şi de imposibilă precum este întoarcerea diavolilor la căinţă. Însă, nimic nu este cu neputinţă, dacă chemi în ajutor numele şi puterea lui Dumnezeu.

Se cunosc sfinţi care s-au întors de la această adîncă răutate, prin puterea lui Dumnezeu, prin căinţă şi viaţă îmbunătăţită. Aceştia ar trebui să citească viaţa Sf. Ciprian şi a Sf. Iustina.

Fără să chemi în ajutorul tău cetele cereşti şi cetele sfinţilor mijlocitori, care să te întărească şi să te acopere de mînia şi groaza cu care se pornesc diavolii asupra ta, nu poţi birui. Atunci Dumnezeu va porunci diavolului pentru tine, ca şi pentru Iov: „Dar de sufletul lui să nu te atingi“ (Iov,1,12), altfel, devii biruit şi păţeşti ca şi vrăjitoarea de care ţi-am povestit.

Am văzut cum arăta diavolul

ce stăpînea pe o femeie care făcea farmece

O femeie apropiată mie era foarte bolnavă. Lucrările ei le cunoşteam ca fiind dintre cele mai rele. De nenumărate ori am sfătuit-o să le lase şi i-am arătat răul pe care acestea îl aduc, dar nu a vrut să mă asculte şi să se îndrepte pînă ce a închis ochii. În ajunul morţii sale (8-9 sept. 1952), pe cînd mă aflam în podul şurii socrilor mei, din satul Oniceni, judeţul Suceava, unde m-am adăpostit o bucată de vreme, în timpul prigoanei vrăjmaşilor care mă căutau pentru a mă condamna la moarte, după rugăciunea de seară, un glas a venit la urechea stîngă şi mi-a zis: „Vine Satana!“. Deodată, m-am ridicat înfricoşat, am privit prin şură şi n-am văzut decît, într-un loc, o luminiţă mică şi rotundă, de mărimea unei vişine.

M-am aşezat, din nou, pe fîn, însă, în acel moment, am fost dus de cineva într-o sală mare, puţin luminată, orientată cu faţa înspre apus. În ea afla o mulţime de bănci, iar lumea era îmbrăcată în negru. Nu am reuşit să văd cît era sala de lungă, din cauza întunericului, care era ca de păcură. Unul îmbrăcat în negru venii către mine cu o faţă zeflemitoare, zicîndu-mi:

- Prietene! Şi-mi trage o palmă peste faţă. După care se aşează din nou în bancă, privindu-mă cu acelaşi zîmbet zeflemitor. Cel ce mă însoţea a spus:

- Chiar aşa? La bineţe se dau palme? Aşa cunoştinţă? Şi privindu-l mai atent pe acela ce m-a lovit peste faţă, îmi părea cunoscut şi parcă mai avusesem cu el discuţii despre femeia apropiată care, acum, era bolnavă. Pentru că îmi pusesem în gînd s-o scot de la păcatele care o stăpîneau - mai ales păcatul vrăjitoriei. Acela mi-a zis:

- De patruzeci de ani o stăpînesc pe ea şi acum vrei să mă alungi? Eu i-am răspuns:

- Da! Te voi alunga! Atunci, acela mi-a arătat un cîine mare şi negru, care stătea lîngă el, şi mi-a spus:

- Îl vezi? Este destul de puternic şi nu te va lăsa! Iar eu i-am arătat un toiag cu un cui la capăt şi i-am zis :

- Cu acesta îl voi lovi şi se va duce. Atunci a dispărut, am ieşit de acolo şi mi-am revenit.

De ce mi-a zis „prietene”?! Socotesc, pentru faptul că l-am ajutat chiar eu să dobîndească sufletul femeii, deoarece, într-un moment de mare supărare între mine şi ea, am cerut Judecata lui Dumnezeu, pentru că răutatea ei faţă de mine nu mai avea limită, adăugînd la necazul meu şi focul ei: mă nedreptăţea, mă hulea, mă înţepa, îmi trimitea farmece şi făcea tot ce-i dădea Satana prin cap, ridicîndu-se mereu împotriva mea. Astfel, sufletul ei a fost osîndit, fără a fi pregătit, pentru că, judecînd Dreptul Judecător între mine şi ea, o luă pe ea, iar aceasta n-a mai avut timp de căinţă.

(va urma)

ILARION ARGATU