Pentru improspatarea memoriei

Trufia sinucigaşă a maghiarilor

Fiecare naţiune îşi are calităţile şi defectele sale, pe care i le dă fizionomia ei istorică. Naţiunea maghiară numără printre calităţile ei un excepţional orgoliu, aşa de exagerat încît, adesea, o împiedică să-şi dea seama de realităţi, într-un moment istoric dat.

Orgoliul naţional fără frîna simţului critic întreţine o lipsă de măsură, determină o falsă optică a proporţiilor. Cu toată seriozitatea, un istoric maghiar afirma, acum vreo două secole, că Adam şi Eva erau maghiari, iar Dumnezeu le vorbise în ungureşte cînd se găseau în Rai. (...) În timp ce guvernul dictaturii proletariatului se înfrunta cu realităţile dezastruoase ale economiei ungare, trupele româneşti treceau, în ziua de 2 mai, Tisa, spre tragica surpriză a lui Béla Kun, care găsea o consolare şi o licărire de speranţă, aflînd de opoziţia Comitetului suprem aliat la înaintarea Armatei Române. Este caracteristic discursul rostit de dictatorul roşu în faţa Consiliului Comisarilor Poporului: „Dacă vrem să luptăm, nu este fiindcă vrem să apărăm integritatea teritoriului nostru, nici spre a relua pe seama noastră politica de oprimare a naţionalităţilor. Noi avem o misiune, în lupta care încleştează, pe toată suprafaţa globului, imperialismul capitalist şi socialismul bolşevic, noi participăm la bătălie. Noi sîntem unul dintre soldaţii revoluţiei internaţionale, noi trebuie să ne batem pentru onoarea muncitorilor unguri, pentru cauza sfîntă a proletariatului universal. Atîta timp cît ne va fi cu putinţă să tragem un foc de armă, noi nu vom depune armele, nu vom ceda o palmă de pămînt din întinderea pe care proletariatul este stăpîn. Este credinţa mea că, dacă dictatura proletariatului va sfîrşi prin a se prăbuşi aici, va fi pentru că nu s-a vărsat atîta sînge cît era necesar". (...) În ziua de 1 august, Béla Kun şi-a dat seama că republica bolşevică era în ultima fază a agoniei. Unităţile maghiare se bătuseră cu energia disperării, încercînd să salveze Ungaria de ocupaţia Armatei Române. Tot orgoliul naţional s-a încordat pentru a înlătura patriei maghiare o umilinţă; soldaţii şi ofiţerii nu luptaseră spre a salva republica asasină a lui Béla Kun, ci să salveze patria. În după-amiaza zilei de 1 august, cînd trupele româneşti - avant-garda cavaleriei comandate de generalul Rusescu din grupul de Armată al generalului Traian Moşoiu - se găseau la 100 km depărtare de Budapesta, Béla Kun a rostit un discurs, model de obrăznicie. În faţa celor 500 de membri ai Consiliului Sovietelor, a strigat: „Proletarii s-au arătat nedemni de revoluţie. Ei au trădat în chip laş încrederea pe care am pus-o în ei. Pentru moment, va trebui să cedăm necesităţii. Dar voi reveni curînd. Nu facem decît să lăsăm pentru mai tîrziu instaurarea erei comuniste, cînd proletariatul va fi mai bine pregătit să primească ideile noastre". Marele şef al asasinilor, care-i acuza de laşitate pe maghiari, a şters-o, împreună cu comisarii poporului, într-un tren blindat. Astfel a sfîrşit dictatura lui Béla Kun. În preajma Lacului Balaton, în jurul amiralului Horthy, s-a format o mică armată, compusă din ofiţeri care au devenit cadrele viitoarei Armate maghiare. Generalul Moşoiu, după intrarea în Budapesta, a ordonat trupelor să înainteze pînă la frontiera Austriei; ministrul Diamandi, delegatul Guvernului, s-a opus. Generalul Moşoiu sprijinea formarea unui guvern republican, alcătuit din socialişti-democraţi şi democraţi agrarieni. Diamandi, care intrase în contact cu amiralul Horthy, i-a înlesnit acestuia preluarea Puterii, după evacuarea Ungariei de trupele româneşti. A fost un bine, a fost un rău acea iniţiativă a diplomatului Diamandi? Greu de pronunţat o judecată valabilă. Republica bolşevică a lui Béla Kun a fost, poate, cea mai sîngeroasă experienţă revoluţionară; a lăsat impresia că dictatura proletariatului a fost exercitată de o bandă de asasini profesionişti. S-a atribuit caracterul sanguinar prezenţei majoritare a intelectualilor evrei în comitetul de conducere. (...) Revoluţia lui Béla Kun s-a încheiat cu un dezastru moral, material şi militar. Este o pagină însîngerată din istoria Ungariei. (...) Mulţumită Păcii de la Bucureşti, în momentul prăbuşirii Puterilor Centrale, România a putut mobiliza o armată, rămasă intactă. Această armată a trecut din nou Carpaţii, iar, în aprilie 1919, a oprit avalanşa comunistă a lui Béla Kun, şi, în august, a intrat în Budapesta.

PAMFIL ŞEICARU

(Fragmente din lucrarea „Istoria Partidelor

Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist",

tipărită la München, în anul 1963)