Pentru improspatarea memoriei

Superstiţii istorice (11)

FIER

Pentru a fi rege al Italiei, trebuia să posezi şi să porţi în mod simbolic Coroana de fier. Napoleon ştia acest lucru, fiindcă a cucerit Italia, apoi s-a încoronat, înainte de a o oferi fiului său, regele Romei.

Se considera că fierul este dotat cu puteri magice, verificate încă din epoca denumită „a fierului“. Este singurul metal care aduce fericire în toate ocaziile, dar nu peste tot în lume: evreii îl consideră fără valoare specială, ca şi egiptenii, chinezii şi grecii; pentru Homer, este metal inferior: „porţile Infernului sînt de fier“.

Romanii nu l-au preţuit nici ei prea mult, deşi îşi apărau copiii de farmece, trasînd în jurul lor, pe sol, trei cercuri, cu o bucată de fier.

Anna de Austria, care dorea să aibă un băiat, a fost mulţumită în momentul cînd a început să poarte o brăţară de fier la mînă.

Richelieu, care avea permanent mari dureri de dinţi, muşca o bucată de fier ca să-şi aline suferinţele. Toate obiectele de fier sau pe bază de fier - fie că despică (foarfece), înţeapă (ace), tranşează sau taie (cuţite şi săbii) - beneficiază de aceleaşi puteri.

Potcoava poartă noroc, cu condiţia să fie găsită din întîmplare, iar agăţătoarea prinsă de copita calului să fie întoarsă spre sol; de asemenea, trebuie să aibă 7 găuri: 4 pe o latură şi 3 pe cealaltă. Atunci cînd este fixată la intrarea unei case astfel încît să reproducă litera C (de la Christos), aduce fericire locuitorilor acelei case şi îndepărtează duhurile rele.

Casanova remarcase că, la Veneţia, curtezanele îmbogăţite de meseria pe care o practicau fixaseră o potcoavă (acolo sînt foarte rare) la prova gondolelor personale, cu care făceau „Canalul Grande“, aşa cum suratele lor franţuzoaice „făceau bulevardul“ la Paris.

GAUTIER

„În fond, ce este, de fapt, atît de lipsit de raţiune în aceste credinţe?“, a pledat Théophile Gautier (1811-1872), care gusta lucrurile magice şi superstiţiile.

Pentru a le justifica pe cele în faţa cărora ceda, Gautier, autorul romanului „Căpitanul Fracasse“ şi al nuvelei fantastice „Spirite“, pe care Baudelaire o considera o capodoperă, preciza, nu fără umor: „Existenţa diavolului este dovedită de autorităţile cele mai respectabile, la fel ca existenţa lui Dumnezeu. Este chiar un articol de credinţă“.

În „Albertus ou l’âme et le péché“ (Albertus sau sufletul şi păcatul), un cînt barbar, care povesteşte amorurile eroului şi ale unei vrăjitoare, Théophile Gautier a descris un Sabat.

Acest poem, care a şocat multă lume la publicarea lui, în 1832, nu este lipsit nici de mişcare, nici de senzualitate, nici de imaginaţie. O dovedeşte ultima strofă:

„Cu părul în vînt, cu obrajii încinşi, femeile

Îşi răsuceau mîinile şi picioarele goale în poziţii infame;

Aretino ar fi roşit. Sărutări furioase

Acopereau sînii vineţii şi umerii albi;

Degete negre şi păroase se crispau pe coapse,

Se auzea zgomot de lovituri lascive,

Pupilele aruncau fulgere electrice,

Gurile se topeau în strîngeri lubrice.

Rîsete nebune, strigăte, gemete!

Nu, Sodoma, niciodată, niciodată sora ei imundă

Nu ar înspăimînta cerul, nu ar murdări lumea

Cu acuplări mai hidoase“.

Fiica scriitorului, Judith Gautier (1850-1917), care a devenit membră a Academiei Goncourt, a fost una dintre amantele discrete ale lui Victor Hugo; asemenea tatălui ei şi amantului ei de-o noapte, a fost interesată de magie, pe care a practicat-o împreună cu Éliphas Lévi.

(va urma)

Pierre Canavaggio