Pentru improspatarea memoriei
O pagină jenantă de istorie literară... O bătaie ca-n filme
Regretatul Cezar Ivănescu, poet de o valoare indiscutabilă, era un om incomod, uneori de-a dreptul imposibil. La începutul anilor ’80 lucra la revista „Luceafărul“, se lăuda că a fost boxer (avertizare indirectă pentru adversarii săi) şi (se spunea că) purta cu el o rangă, agăţată de cureaua pantalonilor. La un moment dat, într-un articol, l-am ironizat pe un critic literar care îl declara cel mai mare poet de după război (în condiţiile în care după război se afirmaseră mulţi poeţi de primă mărime, inclusiv Nichita Stănescu). Uitasem complet episodul, cînd m-am dus în aripa dreaptă a Casei Scînteii, unde era redacţia revistei „Luceafărul“, ca să îl caut pe Mircea Dinescu.
Înaintînd pe coridorul slab luminat, l-am întîlnit pe neaşteptate pe Cezar Ivănescu, care fuma de unul singur o ţigară. Văzîndu-mă, a fost cuprins instantaneu de un acces de furie şi mi-a aruncat ţigara aprinsă în faţă. Din întîmplare, nu m-a nimerit. Apoi, s-a năpustit spre mine, cu un strigăt de atac. Aş fi putut să-i spun cîteva cuvinte ca să-l liniştesc sau să o iau, pur şi simplu, la fugă. Dar statutul meu de bărbat m-a obligat să mă îndrept şi eu spre el, gata să ripostez. În acel moment, Mircea Dinescu, care tocmai ieşise dintr-o încăpere, a înţeles rapid situaţia şi s-a aruncat asupra lui Cezar Ivănescu, oprindu-l din înaintarea spre mine. S-au încleştat amîndoi într-o luptă violentă, s-au strîns de gît reciproc, şi-au împins unul altuia bărbiile cu podurile palmelor, pentru ca în cele din urmă să se prăbuşească amîndoi şi să se rostogolească pe linoleumul pe care femeia de serviciu tocmai îl spăla. Hainele li se udaseră de zoaie, erau roşii la faţă şi gîfîiau. Eu încercam să-i despart, dar se mişcau prea rapid pe duşumea, dintr-un perete în altul, şi nu reuşeam să-1 apuc pe nici unul dintre ei. Atunci a intervenit salvator femeia de serviciu care, fără să stea prea mult pe gînduri, 1-a plesnit năprasnic peste cap pe Cezar Ivănescu cu cîrpa udă, prinzînd momentul cînd el era deasupra lui Mircea Dinescu.
Bătaia s-a întrerupt brusc. Cei doi s-au ridicat în picioare şi şi-au examinat dezolaţi îmbrăcămintea. Cezar Ivănescu a rămas în semiobscuritatea coridorului, cu figura lui ascuţită, de geniu malefic, iar Mircea Dinescu m-a condus pînă la ieşirea din clădire.
I-am spus că nu trebuia să se bată pentru mine, că era mai bine să mă lase să mă descurc singur. Mircea Dinescu mi-a dat un răspuns impresionant prin cavalerism (de altfel, numai pentru a reproduce, din memorie, acest răspuns am povestit întreaga întîmplare):
- Tu eşti critic literar, nu e de demnitatea ta să te baţi! Ce-ar fi zis lumea? Dar eu, ca poet, nu risc nimic. Toată lumea ştie că poeţii sînt cam nebuni...
ALEX. ŞTEFĂNESCU
(„Bărbat adormit în fotoliu“, Editura Curtea Veche, 2010)
Nota Redacţiei: La începutul anilor ’80, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran s-au bătut, tot pe holul redacţiei revistei „Luceafărul“, cu un alt coleg, Iulian Neacşu.





