Pentru improspatarea memoriei

Impostură şi ignoranţă

Din primii ani de facultate înveţi cum să foloseşti un document şi, ceea ce este mai important, ţi se spune că nu ai voie să spui ce nu se află în documente, că istoria nu este o materie pe care o poţi cîrpi cum te taie capul. Alexandru Simon, în cele 5 pagini ale articolului său, din revista lui Patapievici, încearcă să ne demonstreze că istoria se face după cum i se năzare autorului. Simon sare de la Baia la 1476. Aşadar, Ştefan, rămas fără ţară şi fără armată, stă cuminte după cuptor şi visează cum ar putea să-l trădeze pe riga Matei, căci altă treabă tot nu are. Bătălia de la Vaslui, din 18 ianuarie 1475, nu există, aşa cum nu au existat luptele cu tătarii şi campaniile din Ţara Românească. Sărind peste aceste menţiuni, ne-am fi aşteptat ca, măcar la 1476, să ne arate dacă Ştefan s-a bătut cu cineva, sau nu. După Simon, Ştefan nu a purtat vreo luptă nici în acel an. Aflîndu-se în tabăra lui Matei, în momentele critice, nu ştim care, pentru că Simon nu ne spune, Ştefan a trecut în tabăra duşmană, trădîndu-l pe rege, şi, astfel, Matei n-a putut să-l prindă pe sultan. O asemenea mistificare grosolană a istoriei n-am mai întîlnit pînă acum. Se poate fabula despre o persoană sau despre nişte evenimente despre care nu sîntem decît vag informaţi. Dar să treci, cu dispreţ, peste o jumătate de secol, cea mai dramatică din istoria noastră, să nu-l vezi pe omul care a reuşit să-i învingă pe Matei, pe Tătari, pe Soliman Paşa şi pe sultan, înseamnă că eşti tîmpit, adică nu ştii istorie, sau eşti ticălos şi execuţi un ordin primit de la cei care vor să ne terfelească trecutul, să ne arate că nu am contat în istorie, că strămoşii noştri n-au fost capabili de nici o faptă care să merite să fie menţionată. Nu ştiu în ce categorie se poate plasa mai bine, cu toate că este premiant al Academiei Române. Impertinent, Simon îl tratează pe Ştefan de sus. Pentru el, Domnul Moldovei nu este „cel Mare“, ci Ştefan al III-lea. Pe orice român dacă l-ai întreba despre domnitor, îţi va răspunde că este Ştefan cel Mare. Să fi bănuit Simon că Ceauşescu a fost cel care le-a cerut istoricilor români să numească pe Ştefan şi „cel Mare“, nu de alta, dar dictatorul dorea să dea mîna pe stadion cu un om cu nume mare, nu cu fitecine?

Dacă cercetăm cronicile contemporane, vedem că nu noi, ci străinii au fost cei care l-au lăsat pe Ştefan. Episcopul Ian Dlugosz, cel mai mare cronicar polon din Secolul XV, a scris cuvinte entuziasmante despre Ştefan cel Mare. Era de părere ca lui Ştefan să i se dea, cu aprobarea tuturor, comanda unei armate creştine care să se lupte cu turcii. Dlugosz s-a dovedit a fi un foarte bun cronicar, era omul bisericii, deci preocupat de ceea ce se petrece cu creştinătatea ameninţată de islam. Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul, în 1453, Semendria a capitulat, în 1459, în Asia Mică era cucerită cetatea Sinope, în 1462, ca sultanul să revină în Europa şi să cucerească Atena şi Peloponezul. La hotarul cu regatul maghiar erau mereu conflicte şi toată lumea se temea că sultanul va porni împotriva creştinilor cu forţe mari, dar nu ştia pe cine va ataca. Încercînd să cucerească Cetatea Cruia, în Albania, Soliman Paşa primeşte poruncă să atace Moldova. Ştefan era pregătit. Ştia că va veni şi clipa asta. A cerut ajutoare principilor creştini, Matei, vîrful de lance al creştinătăţii, a rămas indiferent, permiţîndu-le, totuşi, ardelenilor să-l ajute pe Domn. Şi, pentru că era în interesul lor, 5.000 de secui au făcut parte din oastea care i-a întîmpinat pe turci la Vaslui, la 10 ianuarie 1475. Ştefan a reuşit să obţină o victorie categorică, fiind prima victorie a creştinilor, după mulţi ani, aşa că Dlugosz n-a făcut altceva decît să consemneze această reuşită a creştinilor.

Cronicarul polon Miechowski, care scrie după Dlugosz, după ce arată că Ştefan i-a învins pe Matei Corvin, pe sultanul Mahomed şi pe regele polon, Ioan Albert, şi de mai multe ori pe tătari, îşi încheie, astfel, consideraţiile sale referitoare la Domnitorul român: „O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi! O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, cîte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanului. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept, prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor. Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru“. Wapovski, care descrie amănunţit campania din 1497, scria: „Vestită era la popoarele vecine vitejia şi norocul palatinului Ştefan, pentru destoinicia sa în ale războiului şi strălucite erau isprăvile lui împotriva turcilor, tătarilor şi ungurilor“. Cromer, alt cronicar polon, îl socotea pe Ştefan „bărbat în toate veacurile de aducere aminte pentru sufletul său, pentru isteţimea sa, pentru priceperea sa în ale războiului, pentru norocoasele sale războaie împotriva turcilor, ungurilor, polonilor şi tătarilor“. Îl laudă şi Bonfinius, cronicarul de curte al lui Matei Corvin. Istvanfius considera, şi el, că Domnul s-a arătat mai presus de toţi vrăjmaşii săi. Simon ocoleşte calificativul de „cel Mare“, dar dovezile arată că oamenii l-au numit aşa, încă din vremea sa, sau imediat după moartea lui. Primul care-l gratifică pe Domn cu „cel Mare“ a fost chiar regele Poloniei, Sigismund, care-l numeşte magnanimus, deci „cel Mare“. În 1517, baronul Herberstein îi spune Stephanus ille magnus (adică Ştefan cel Mare). Pînă şi turcii i-au spus aşa. Da, dar se compară toţi aceştia cu Alexandru Simon? Numai el este cel care are căderea să dea dispoziţii în felul în care trebuie tratate istoria românilor şi marile personalităţi ale acesteia. Şi pentru că Marius Diaconescu şi prof. Murgescu au încercat să ne asigure că Ştefan n-a apărat creştinătatea, să-i dăm cuvîntul istoricului englez Seton Watson: „Ştefan cel Mare a fost, alături de Iancu de Hunedoara şi principele Eugeniu, unul din campionii creştinătăţii“. Alexandru Simon dă dovadă de impostură şi gnoranţă. Iar dacă cuvîntul ignoranţă i se pare prea tare, pentru că el este premiantul Academiei Române şi a călătorit la studii în toată lume, afară de Machu Pichu, unde o să-l trimită Academia Ungară, atunci dl. Simon este un umil executant al unor ordine primite de la mondialişti, al căror bairactar (stegar în armata otomană) credincios este.

Manole Neagoe