Pentru improspatarea memoriei

Domn’ prof. George Ivaşcu şi al său şofer Petrică

Multe lucru am auzit spunîndu-se despre şoferi. Şi bune, dar mai multe rele. Cineva se străduia să mă convingă asupra faptului că şoferii, vorbim, desigur, de meseriaşii de la şaibă, au o lume a lor aparte, că sînt făcuţi, parcă, dintr-un aluat special, cu amestec de ingrediente, precum inteligenţă nativă, abilitate la lucruri practice, spirit dezvoltat de orientare în teren, şmecherie ieftină, şiretenie cît cuprinde.

Unii sînt volubili, dar şi discreţi, oameni pe care te poţi baza, alţii, însă, din contră, sînt taciturni şi este aproape imposibil să le ghiceşti gîndurile. De aici, probabil, şi zicala că lumea se împarte în 3 categorii: oameni buni, răi şi… şoferi. Dar, cu toate acestea, viaţa a dovedit că sînt şi şoferi care nu pot fi încadraţi în nici una din aceste categorii. De pildă, sînt şoferi care, lucrînd o lungă perioadă de timp pe lîngă mari personalităţi – politice, militare, literare, ştiinţifice etc. – au avut posibilitatea să cunoască multe lucruri interesante despre activitatea, relaţiile, preocupările, pasiunile şi slăbiciunile acestora, devenind astfel bogate izvoare de informaţii. Acestea, la rîndul lor, pot fi sau deveni interesante, la un moment dat, pentru cineva care este dispus să plătească bani grei ca să le obţină. Un astfel de caz – şofer = sursă de informaţii – l-a constituit Durak Kasim. Acesta a fost şoferul lui Yasser Arafat, preşedintele Frontului pentru Eliberarea Palestinei. A fost recrutat de spionajul israelian, MOSSAD, pentru urmărirea îndeaproape a liderului palestinian. Recrutarea lui Kasim a avut loc în 1977, în Marea Britanie, pe cînd era student la filozofie. Această mişcare, de la filozofie la „şaibă“, s-a putut face pentru că tot angrenajul a fost „uns“, zilnic, cu 2.000 de dolari pentru fiecare raport trimis de Durak Kasim.

S-ar putea ca unora să li se pară un lucru ciudat, dar, se ştie, cînd este vorba de activitatea Serviciilor Secrete, orice este posibil. În literatura de profil au fost prezentate cazuri, nu chiar singulare, cînd oameni cu grade mari,  inclusiv generali, au lucrat pe teritoriul adversarului sub acoperirea de şofer, portar, om de serviciu etc., conducînd din astfel de poziţii mari reţele de spionaj.

De la o vreme, însă, s-a constatat că şi în lumea literară şi-au făcut apariţia cîţiva oameni ai volanului care, din proprie iniţiativă sau la îndemnul altora, au reuşit să se facă oarecum cunoscuţi, dînd publicităţii tot ce aflaseră şi ştiau ei despre viaţa particulară, chiar intimă a personalităţilor pe care le slujiseră o perioadă de timp. Este vorba de 2 şoferi francezi care, după un anumit număr de ani, ieşind la pensie, s-au gîndit să-şi scrie şi să publice… memoriile. De fapt, nu sînt memorii, ci prezentarea unor date culese cu ani în urmă prin observare directă, sau surse ocazionale aflate în preajma celor… încondeiaţi, respectiv foştii preşedinţi francezi Francois Mitterand şi Jacques Chirac, pe care autorii i-au servit ca şoferi.

Primul care s-a gîndit să scoată o carte în care să prezinte aventurile amoroase ale fostului său şef, Mitterand, a fost şoferul acestuia. Aproape toată lumea ştia că liderul socialist avea slăbiciuni la fete şi femei, dar, cît timp acesta s-a aflat în funcţie, nimeni n-a avut curajul să vorbească în gura mare despre aşa ceva. Însă, după ce Mitterand „a trecut dincolo“, lumea, slobodă la gură, a început să vorbească despre tot ce auzise. Văzînd, probabil, că oamenii sînt amatori de aşa ceva, fostul şofer a scos o carte în care a povestit tot ce ştia pe această teamă.

Ceva mai tîrziu, Jean-Claude Lomond, cel care l-a servit pe Jacques Chirac timp de 25 de ani, tot la volan, a editat, şi el, o carte. Se pare că acesta, neputînd să treacă prea uşor peste conflictele personale avute cu fostul preşedinte, care l-a şi concediat înainte de a se apuca de scris, şi-a înmuiat pixul în otravă. Astfel, îl prezintă pe Chirac într-o lumină foarte negativă: „pasiune oarbă pentru femei“, „obsedat să întreacă aventurile romantice ale predecesorului său“, susţinînd că „atracţia lui faţă de femei continua în ciuda disperării soţiei sale, Bernadette“.

Deşi, la apariţia lor, cărţile respective au făcut oarecare zarvă, totuşi se pune întrebarea: Astfel de scrieri, avînd ca autori şoferi şi abordînd asemenea teme, pot fi încadrate în ceea ce, îndeobşte, se numeşte literatură? Nu sînt critic literar, dar cred că da, însă cu condiţia să fie scrise bine.

Şi noi, românii, avem o asemenea experienţă cu şoferii în domeniul literaturii. Cei care l-au apreciat pe marele nostru prozator Marin Preda şi au citit tot ceea ce s-a scris despre acesta, îşi amintesc, desigur, de Sava Dumitrescu, şoferul care s-a aflat alături de el aproximativ 10 ani. În volumul „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda“, care înmănunchează, printre altele, întîmplări, amintiri, confesiuni semnate de mulţi oameni de condei, colegi şi prieteni ai romancierului, este inclus şi un text întocmit pe marginea mărturisirilor şi amintirilor fostului său şofer. După cum rezultă din text, materialul intitulat „Amintiri de drumuri lungi“ a fost întocmit de cîţiva redactori ai Editurii Cartea Românească.

Mi-am reamintit de toate acestea recent, cînd, avînd ocazia să fac un drum pînă la Braşov, l-am cunoscut pe Vasile Petre, fost şofer al profesorului universitar, scriitorul, istoricul literar şi ziaristul George Ivaşcu. Deşi mai în vîrstă ca mine, acest om al volanului, cu experienţa sa de mai mult de o jumătate de secol pe drumurile lumii, atît în ţară, cît şi în străinătate, mi-a cerut să nu-l mai „domnesc“ prea mult şi să-i zic Nea Petrică sau, mai simplu, Petrică. „Aşa mi-au spus toţi - Petrică. Asta pentru că, după cum desigur aţi remarcat, sînt mic de statură, dar şi pentru că, de cînd mă ştiu, am fost cel mai mic în grad - şofer. Chit că, într-o vreme, chipurile, ca să mă respecte şi mai mult, unii începuseră să nu-mi mai spună şofer, ci.... conducător auto. Eu, însă, tot şofer am rămas“.

Auzind eu că l-a slujit pe omul de litere 4-5 ani de zile, exact în perioada cînd acesta se afla la conducerea revistei „Contemporanul“, Nea Petrică mi-a stîrnit interesul. Mai ales că, fără să-l întreb, începuse să-mi vorbească despre maniera prietenoasă în care, spunea el, „domn’ Profesor“ lucra cu colaboratorii revistei. El, care-l ducea de acasă la facultate, iar de acolo la redacţie sau în diferite alte locuri unde avea treabă; care-i aducea zilnic ziarele şi revistele sau îl însoţea în deplasările pe care le făcea prin ţară, în interes de serviciu ori personal, reuşise să-şi cunoască bine „stăpînul“. „De fapt, niciodată, domn’ Profesor nu s-a purtat cu mine ca un stăpîn. Avea suflet şi ştia cum să lucreze cu cel din apropierea sa. De aceea l-am şi respectat, i-am servit cu credinţă, pe dînsul şi pe toţi din jurul său, inclusiv pe membrii familiei sale. A fost un om pe care l-am respectat întotdeauna, pentru că şi dînsul s-a purtat omeneşte cu mine. De altfel, cred că aşa s-a purtat domn’ Profesor cu toată lumea“.

Dîndu-mi seama că Nea Petrică este o fire deschisă şi volubilă, convins că nu mă minte, mi-am propus să-l descos. Drum lung pînă la Braşov, aşa că timp aveam berechet. Lumea scriitorilor mi-a stîrnit interesul şi curiozitatea de mult timp, din perioada cînd urmam cursurile gimnaziului „Regele Ferdinand“, profesoara de limba română ne vorbea nu numai despre textele din cărţi şi autori, ci şi despre maniera de lucru a acestora.

Aşadar, iată ce mi-a spus despre George Ivaşcu un om dintr-un alt domeniu de activitate, dar care, ani de zile, s-a aflat pe lîngă el şi mulţi dintre scriitorii colaboratori la „Contemporanul“: George Ivaşcu a fost un om care s-a respectat pe el şi pe toţi din jurul său. Pedant şi mereu atent cu interlocutorii săi, întotdeauna cu un zîmbet binevoitor, chiar prietenos, care-i lumina întreaga faţă, nu s-a arătat niciodată supărat. De furios, nici nu putea fi vorba. Poate, uneori, supărarea de moment se arăta doar aşa, ca o umbră trecătoare pe obrajii mereu proaspăt bărbieriţi. Stare de moment, trecătoare, care, însă, nu lăsa urme. Nici cînd îl tracasa cîte un scriitor, tulburîndu-i programul de lucru sau de odihnă. Cum a fost, de pildă, Geo Bogza care, astăzi, îi trimetea, de la Sinaia, materialul ce urma să apară în numărul de a doua zi, iar peste noapte îl suna, de acolo, rugîndu-l să schimbe un cuvînt sau să mute o virgulă. Nu se supăra nici cînd Eugen Jebeleanu, odată cu materialul promis, îi transmitea, prin Petrică, şi „somaţia“ de a-i mări colaborarea ce i se cuvenea. „Spune-i, domnule, să mai adauge ceva la banii ce mi se cuvin. Toată noaptea am lucrat ca să-l aibă la timp“, îşi aminteşte şoferul septuagenar de astăzi. Cu oarecare jenă, el transmitea mesajul, însă, domn’ Profesor zîmbea cu subînţeles, zicînd: „Ştiu, ştiu. Aşa îmi spune ăsta aproape de fiecare dată cînd îi cer să scrie ceva. Mereu e nemulţumit“.

Nea Petrică spune că el nu ştie cît şi cum erau plătiţi oamenii de condei pe vremea aceea, dar este convins că… le mergea bine. „Cum aşa?“ – întreb eu. La care pensionarul de lîngă mine îmi dă un răspuns care mă face să cred că a avut dreptate. Chiar foarte bine, zic eu, dacă luăm de bune cele povestite în legătură cu gestul scriitorului Şerban Nedelcu faţă de tovarăşul său de drumuri lungi.

Petrică spune că, pe vremea aceea, lucra, tot la şaibă, dar la un alt ziar, la „Agricultura Socialistă“. Printre cei pe care îi servea cu maşina, o Volga veche şi obosită, se număra şi Şerban Nedelcu. Cu acesta făcuse multe drumuri prin ţară, pentru documentare. Ducîndu-se şi întorcîndu-se, uneori apucîndu-i noaptea pe drumuri, cei doi, scriitor şi şofer, discutau despre cîte-n lună şi stele. Bineînţeles, în primul rînd despre agricultură: ce-au văzut şi auzit, despre oamenii întîlniţi, gospodari şi mai puţin gospodari ş.a.m.d. Lui Petrică, om de la ţară, el făcînd parte din prima generaţie care a lăsat sapa din mînă, îi plăcea abordarea unor asemenea subiecte. Născut şi crescut la ţară, pînă cînd a fost luat în armată, unde a învăţat şoferia, avea şi el ce povesti scriitorului, pentru care acum lucra.

Astăzi, pensionarul nu-şi mai aminteşte exact despre ce au vorbit ei, dar îmi spune că a fost foarte surprins cînd, într-o zi, Şerban Nedelcu i-a oferit o frumoasă sumă de bani, zicîndu-i: „Petrică, te rog, ia banii aceştia să-ţi cumperi un costum de haine frumos, pentru friptură şi nunţi... Din discuţiile cu tine am prins o idee frumoasă, pe care am dezvoltat-o în recenta mea carte. Uite, îţi dau şi ţie un exemplar. Citeşte şi ai să-ţi aminteşti despre ce este vorba“.

Revenind la discuţiile ce-l privesc pe scriitorul George Ivaşcu, Nea Petrică îmi vorbeşte despre programul de lucru al acestuia. „Domn’ Profesor începea ziua de lucru citind presa. De multe ori, revistele literare le lua cu el în maşină. Să cîştige timp. Îi ştia pe toţi care semnau în paginile acestora. Pe unii îi şi înjura, rîzînd, şi făcînd scurte comentarii. Ştia pe fiecare cam ce hram poartă, de ce este în stare, cum gîndeşte şi ce scrie. Cu unii era tare miştocar, spunîndu-mi că sînt nişte prefăcuţi: una gîndesc şi alta scriu. În schimb, avea păreri foarte bune despre cîţiva scriitori care-i erau, în acelaşi timp, prieteni buni: George Macovescu (Mac), Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, George Călinescu, Călin Căliman, Mihai Gafiţa. „Aceştia erau colaboratori permanenţi la «Contemporanul». Materialele acestora intrau mai mereu pe prima pagină“. De cele mai multe ori, plicurile de la autori erau aduse la redacţie de Petrică, cel care făcea curse cu maşina aflată la dispoziţia directorului Ivaşcu zi şi noapte.

Omul de la volan, interlocutorul meu de ocazie, nu ştie dacă domn’ Profesor era om cu frica lui Dumnezeu. Îmi spune, însă, că „şeful“ său iubea mult icoanele. Mai ales cele vechi, pe sticlă. Achiziţionarea acestora devenise pentru el un hobby. În perioada aceea, apăruse o modă care se întinsese în întreaga ţară. Toată lumea, mai ales orăşenii, din rîndul cărora, bineînţeles, nu lipseau bişniţarii, căuta icoane vechi. Preferate erau cele pictate pe sticlă. Se spunea că erau căutate chiar şi de străini, care plăteau pentru ele un preţ bun, oricum mult mai mic în raport cu valoarea reală a icoanei achiziţionate. De aceea, procurarea acestora devenise un fel de isterie generală. Se pare că domn’ Profesor fusese prins, şi el, în acest iureş, pentru că, uneori, cînd se deplasa în provincie şi avea timp, se ducea şi prin sate, căutînd icoane.

În perioada aceea, criticul se afla în bune relaţii cu directorul Muzeului Brukenthal din Sibiu. Într-o zi de vară, Ivaşcu i-a cerut şoferului să se pregătească pentru un drum lung. „Mergem la Sibiu, la prietenul meu. Mi-a procurat cîteva icoane frumoase şi de valoare. El se pricepe la aşa ceva“. S-au dus, iar de la Sibiu au ajuns la Feldioara, unde au vizitat o bătrînă. Aceasta, la solicitarea probabilă a directorului sibian, procurase din zonă o mulţime de icoane vechi şi foarte vechi. Unele erau pictate pe lemn, se vedeau că erau mîncate de carii, altele pe sticlă.

„Ne-am întors la Bucureşti cu un portbagaj plin cu icoane. Şefu’ era foarte bucuros“, îşi aminteşte şoferul pensionar, amuzîndu-se de slăbiciunea de atunci a criticului literar.

„Aşa se face – mi-a povestit Petrică în continuare – că, la un moment dat, se strînseseră atît de multe icoane, încît domn’ Profesor nu mai avea unde să le aşeze. Cîtva timp le-a întins pe jos, pe parchetul din sufragerie, acoperind aproape întreaga suprafaţă a acesteia. Unele mari, altele mici. Să fi fost aproape 30 de bucăţi. Îi plăcea să le privească şi să le admire. În asemenea momente i se citea pe faţă cît era de bucuros de ceea ce acumulase. Dar, om cu suflet şi relaţii multe, în ţară şi peste graniţă, o parte din icoanele procurate le-a dat acestora. Era un mare sufletist cînd era vorba de aşa ceva“.

În afară de slăbiciunile pentru scris şi icoane vechi, domn’ Profesor a mai avut una: pentru fiica sa, Tiţa. Aceasta era rodul dragostei pe care scriitorul a nutrit-o pentru Florica Condurache, care, deşi femeie căsătorită, n-a putut rezista declaraţiilor şi promisiunilor omului de condei. De altfel, la vremea respectivă, se spunea că Florica n-a fost singura victimă a moldoveanului înzestrat de Dumnezeu cu har în ale scrisului. Pedant şi întotdeauna dichisit din cap pînă-n picioare, cu faţa mereu luminată de un zîmbet ce degaja, parcă, o sinceră şi dezinteresată prietenie, George Ivaşcu cucerea uşor pe oricine. Mai ales pe femei, dar, om inteligent şi cunoscînd măsura în toate, a procedat discret, evitînd bîrfa şi scandalurile. Iată, Nea Petrică, şoferul său, deşi a lucrat ani de zile pe lîngă George Ivaşcu, niciodată nu va putea spune că acesta şi-a pierdut capul din cauza unei femei. Nu l-a dus şi nici nu l-a luat cu maşina de undeva, bănuind că acolo putea fi vorba de o femeie. Deşi avea un copil cu Florica Condurache, nici cu aceasta nu se întîlnea prea des. Locuiau separat. Rar, foarte rar, luau masa împreună acasă, în apartamentul domnului Profesor, din Bd. Aviatorilor. În schimb, criticul literar îşi adora fiica, pe Tiţa.

Tiţa, care astăzi este stabilită undeva, în Statele Unite, a fost crescută, în adevăratul înţeles al cuvîntului, de tatăl ei, care a iubit-o foarte mult. Satisfăcîndu-i toate poftele şi cedînd în faţa rugăminţilor ei de tot felul, domn’ Profesor avea să regrete mai tîrziu. Tiţa a devenit un copil din cale-afară de răsfăţat, capricios şi mofturos. Chiar dificil. Spunînd că nimic nu-i place, refuza să mănînce, indiferent ce i se oferea. La început, a crezut că bonele angajate special pentru îngrijirea ei sînt de vină. Dînd crezare copilei, domn’ Profesor schimba bonele destul de des. Unele au plecat din proprie iniţiativă. Aceste schimbări, însă, nu au dus la nici un rezultat bun: Tiţa refuza, în continuare, să mănînce, să se spele şi să se îmbrace cum trebuie; nu respecta nici un program de masă şi de culcare, nici o regulă, refuza orice sfat sau povaţă, indiferent din partea cui venea.

Tatăl, disperat, nu ştia ce să mai facă pentru a o scoate la capăt cu fetiţa lui. Gîndurile sale erau, de la o vreme, numai la copilă, el întrebîndu-se care o fi calea cea mai bună de urmat pentru a evita orice problemă cu privire la ea. Nu de puţine ori, se destăinuia celor din jur, spunînd că din cauza acesteia se simte stingherit în munca de la catedră şi de creaţie. Într-un fel, problema ivită leza şi amorul său propriu, întrucît se angajase în faţa mamei că el va fi acela care se va ocupa de creşterea şi educarea copilului lor. Nea Petrică, cel care mergea aproape zilnic la magazinul Bitolia pentru a cumpăra de acolo lapte, dulciuri, fructe şi tot ce mai trebuia pentru hrana şi răsfăţul micuţei, era la curent cu toate acestea. Uneori, cu timiditate şi, totuşi, cu îndrăzneală, îşi mai dădea şi el cu părerea. Profesorul îl asculta, dar, nu de puţine ori, discuţiile pe această temă se încheiau cu o replică de acest gen: „Aşa este, dar ce-o să zică Florica atunci cînd o va vedea că nu mănîncă şi că este atît de slabă, încît poate s-o doboare pînă şi o adiere de vînt? Precis că va vrea să mi-o ia. Şi n-aş vrea să am scandal“. Nu s-a ajuns acolo întrucît, în cele din urmă, Tiţa „s-a dat pe brazdă“, mă informează fostul şofer. I-a venit de hac o bonă cam urîtă şi trecută bine de prima tinereţe. Unguroaică sau săsoaică de prin Ardeal, tare exigentă, care un timp se ocupase de copiii fruntaşului comunist Grigore Preoteasa, mort într-un accident aviatic. Cînd a văzut domn’ Profesor că lucrurile s-au îndreptat, era tare fericit. „Ce zici, Petrică? Iată de ce a fost în stare urîta asta de femeie. Severitatea ei faţă de fiica mea a dat rezultate. Mă bucur, începusem să mă îngrijorez“, îşi aminteşte şoferul pensionar de azi, încheind acest subiect.

Originar dintr-o comună gălăţeană, George Ivaşcu nu şi-a uitat neamurile, cunoscuţii şi prietenii de acolo. Menţinea legătura cu toţi. Pe o soră şi un nepot i-a ajutat substanţial, aducîndu-i la Bucureşti, oferindu-le tot ce le trebuie: casă, masă, şcolarizare. Nici măcar la cumpărăturile zilnice, necesare casei, nu-i trimetea. Astfel de mici probleme administrative le rezolva Petrică, şoferul. Iar acesta era bucuros de asemenea ocazii, pentru că domn’ Profesor era, întotdeauna, galant cu el. Nu numai pentru că refuza să primească eventualul rest de bani rămaşi după cumpărăturile pe care era trimis să le facă, ci şi pentru că, încă de la început, era atent cu el. „Du-te, te rog, la Bitolia, cumperi pentru mine o sticlă de whisky, ştii tu de care, pîine, şuncă şi biscuiţi pentru Tiţa, iar pentru tine, ce vrei, că astăzi avem mult de mers“, zicea directorul, bătîndu-l uşor pe umăr, semn că trebuia să se grăbească. Şi cînd se deplasau în provincie, criticul îşi manifesta omenia pentru omul de la volan. „Eu nu mai am nevoie de tine 3-4 ore. Ia, colea, bani şi mănîncă ceva, după care să vizitezi oraşul. Nu uita, la ora x decolăm, să nu ne prindă noaptea“. Domn’ Profesor nu prea era încîntat de drumurile lungi. Pe cît putea, le evita, fiind, însă, atent cu cel de la volan. „Te duci cu sora mea şi cu nepotul pînă în Moldova, la ai mei, şi-i laşi acolo. Dacă vrei, ca să nu ţi se urască la întoarcere, poţi să-ţi iei şi nevasta cu tine. Mai plimb-o şi pe ea, să vadă lumea“, i-a zis într-o vară. „Altă dată, îşi aminteşte bătrînul pensionar, tot într-o duminică, fiind liber, eram cu soţia la şosea. Întîmplător, l-am întîlnit pe şefu’. L-am salutat şi mi-am continuat plimbarea, însă, după ce-am mai făcut cîţiva paşi, aud că mă strigă şi văd că îmi face semn să mă apropii de ei. Credeam că vrea să îmi spună ceva în legătură cu programul de-a doua zi. Nici pomeneală de aşa ceva. Mă chemase să-mi dea nişte bani. Ia, colea, să bei şi tu o bere cu nevasta. Cred că merită“. „În duminica aceea, a continuat omul de lîngă mine, atunci cînd l-am întîlnit la şosea, şefu’ era singur. De fapt, cred că lui mai mult îi plăcea singurătatea. Era dedicat cititului şi scrisului“, spune Petrică în chip de concluzie. El rar a văzut mese întinse în casa scriitorului, iar atunci erau numai ai lui, ai casei. Nici discuţii lungi, cu prietenii şi scriitorii, la el acasă n-a văzut.

Cel mai apropiat prieten al său era George Macovescu. Cu acesta se întîlnea mai des, discutînd, probabil, nu numai literatură, ci şi politică. Se pare că prin Mac se informa domn’ Profesor cu privire la problemele ce existau şi frămîntau „sus“, la cel mai înalt nivel politic şi guvernamental. Cu Mac mai ieşea şi la o plimbare mai lungă. Împreună au fost, într-o vară, pe Litoral, la Capul Midia-Năvodari. Macovescu împreună cu soţia, domn’ Profesor singur. Ba nu. N-a fost singur, a luat cu el bucătăreasa. Atunci s-a pregătit o masă de peşte. „Şi de acolo am rămas cu amintiri plăcute“, mărturiseşte Petrică. „După ce am ajutat la pregătirea mesei şi am mîncat, eu şi colegul meu, şoferul lui Macovescu, am fost liberi pînă seara, cînd ne-am întors la Bucureşti“, adaugă omul de lîngă mine, încheind astfel încă un capitol din amintirile ce-l leagă de un redutabil critic literar şi de a cărui bunătate sufletească şi omenie mărturiseşte că s-a bucurat la vremea respectivă.

Ajungînd la destinaţie - Braşov, înainte de a-i mulţumi pentru transport şi plăcuta conversaţie pe care am avut-o pe parcursul drumului, l-am mai privit odată pe acest şofer, Petre Vasile. De data aceasta, cu mai mare atenţie şi un plus de interes. Nu-mi puteam închipui că acest om, mic la stat, roşcovan la faţă şi foarte ager la minte şi în mişcări, şofer de meserie o viaţă întreagă, a putut să-mi spună atîtea lucruri despre un istoric literar şi ziarist de primă mînă, pe care şi eu îl întîlnisem de cîteva ori, prin anii ’70. M-au uimit şi uşurinţa cu care îşi deapănă amintirile, siguranţa şi autenticitatea faptelor ce se degajă din spusele sale.

Am sesizat, de asemenea, detaşarea pe care o afişa tot timpul, la un moment dat întrebîndu-mă dacă nu cumva, pe undeva, mai adaugă cîte ceva şi de la el. Personal, nu-l bănuiesc de aşa ceva. Nu văd ce motive ar fi avut s-o facă. M-am convins, însă, că ştie multe. Mai ales după ce mi-a spus că a lucrat ca şofer şi în Ministerul de Externe, fiind trimis în Tunisia, Tanzania şi Sudan, servind cîţiva ambasadori şi însărcinaţi cu afaceri ai României. El spune că unii dintre aceştia, în comparaţie cu domn’ Profesor Ivaşcu, s-au dovedit a fi „oameni fără caracter“. A lucrat apoi, tot ca şofer, la Parlament şi pe lîngă familia lui Corneliu  Mănescu, fostul nostru ministru de Externe şi ambasador la Paris.

Doamne, cîte a acumulat omul acesta! În plus, pare a fi şi cinstit în relatările sale. Cînd nu ştie ceva, îţi spune fără să ezite: „Nu ştiu! N-am văzut, n-am auzit! Nu mă pot pronunţa!“. El ştie să vorbească, prezentînd faptele oamenilor, dar nu ştie să scrie. Şoferul Petrică rămîne, totuşi, aşa cum am spus de la început, un bogat izvor de date şi informaţii. Ca orice conducător auto care a avut norocul să se afle în preajma unor personalităţi de marcă dintr-o anumită epocă, ce merită a fi cercetată.

Vasile Ion Dumitru