PAGINA I

Un valoros volum de muzicologie:

,,Preludiul, de la Bach

la Debussy”, de Fausta Dimulescu

Mă bucur ori de cîte ori se afirmă un nou exponent al lumii muzicologice! Din nefericire, avem prea mulţi analişti, critici ori gazetari muzicali foarte slab pregătiţi, îndeobşte în ceea ce priveşte tehnica de compoziţie; nemaivorbind de faptul că, la Universitatea de Muzică din Bucureşti, se acordă cu uşurinţă titlul de ,,doctor” unor mediocrităţi agresive, dar avînd vocaţia carierismului. Cu totul alta este situaţia la Universitatea de Muzică din Iaşi şi, mai ales, la aceea din Cluj. Nu întîmplător, regretatul compozitor avangardist Iannis Xenakis mi-a spus, cîndva, cu entuziasm: ,,Stimate maestre Doru Popovici, sub aspect cultural, Cetatea Clujului este o altă ţară!”. Cine are urechi de auzit, să audă...

* * *

Acestea sînt gîndurile care mă frămîntă, acum, cînd mi-am propus să-i dedic un eseu doamnei Fausta Dimulescu, o artistă care s-a afirmat în lumea artei sonore camerale ca o pianistă sensibilă, profundă şi îndreptată spre constelaţia marii Arte. În cartea pe care a scris-o recent - ,,Preludiul, de la Bach la Debussy”, sau ,,Reper de scriitură pianistică în muzica europeană” – Fausta Dimulescu se dovedeşte a fi şi remarcabilă muziciană care slujeşte, cu adevărat, muzicologia!

În prefaţa admirabilului volum, publicat, în minunate condiţii grafice, de Editura Risoprint, din Cluj-Napoca, autoarea afirmă următoarele: ,,Preludiul – ca termen – permite o arie largă de investigare a genului muzical pe care îl defineşte acest «înainte de», jocul instrumental se concentrează în specificul muzicii camerale, unde primeşte multiple valenţe în scriitura preponderent pianistică. Născut în perimetrul configurării unei scriituri muzicale specifice, preludiul va decanta, de-a lungul timpului, itinerariul acelei fireşti evoluţii în exprimarea «pianistică». Iată de ce am considerat ca investigaţia noastră să fie delimitată în timp între Bach şi Debussy: pentru că am dorit să surprindem acele cîteva repere de scriitură pianistă, repere care au propulsat acest instrument pe frontispiciul vieţii muzicale, într-un loc privilegiat. Departe de noi gîndul de a reduce literatura pianistică la evoluţia genului de Preludiu şi, cu atît mai puţin, de a exacerba rolul acestui gen în dezvoltarea scriiturii pianistice. Dorim să surprindem doar acel aspect mai puţin sesizat pînă acum: şi anume, acela că, pe impulsul unei exprimări muzicale destinate unui debut - «înainte de» - în perimetrul unui specific instrumental, genul s-a dezvoltat şi înspre conturarea unui discurs muzical structurat pe evoluţia unui «joc al aplicaturii», ca perfecţionare a deprinderilor instrumentale specifice claviaturii”.

Dar, iată care sînt calităţile şi elementele care particularizează lucrarea doamnei Fausta Dimulescu, soţia reputatului pianist şi muzicolog Vlad Dimulescu:

1) Autoarea utilizează un stil curat, precum limpezimea apelor de munte, apropiindu-se, în acest sens, nu de George Călinescu, ,,divinul critic”, cu al său stil baroc, ci de ,,apollinicii” Tudor Vianu şi Eugen Lovinescu.

2)  George Călinescu accentua faptul că ,,alegerea unui citat este un act artistic”. Eu voi spune că, în lumea muzicologiei, selectarea unui fragment dintr-o valoroasă compoziţie, pentru a susţine o idee, reprezintă tot un act artistic. Iar doamna Fausta Dimulescu ne demonstrează, cu succes, că alegerea unui exemplu muzical este, în opusul ei, cu adevărat o izbîndă muzicologică.

3) M-au impresionat plăcut şi analizele ei muzicologice asupra exemplelor muzicale prezentate. Este încă un aspect care o îndreptăţeşte pe doamna Fausta Dimulescu se facă parte din constelaţia celor din Universitatea de Muzică, din Bucureşti – ce-i drept, cu puţin autori de opere... - care merită titlul de doctor. Din acest punct de vedere, ea se află în disonanţă cu acele mediocrităţi şi aşa-zisa lor operă, de care vorbeam, şi din pricina cărora, în România postdecembristă, am ajuns în situaţia de a avea mai mulţi doctori decît fotbalişti! Să nu uităm şi de dovedite plagiatoare sau pseudo-profesoare, precum Nora Enăchescu, Bianca Manoleanu, Antigona Rădulescu sau... Speranţa Rădulescu, cea despre care s-au scris peste 50 de pagini critice în revistele de cultură. Dar, să nu fim răi... tot ei îi datorăm iniţiativa, demnă de ,,Cartea recordurilor”, de a introduce MANELELE ca obiect de studiu în Universitatea de Muzică din Bucureşti! Tot aceeaşi tovarăşă Rădulescu şi-a permis să-i dea lecţii şi genialului folclorist Constantin Brăiloiu. Aşa că, la mai mare...

4) Doamna Fausta Dimulescu dovedeşte şi un talent remarcabil pentru analiza muzicală a unei capodopere. Aşadar, există o adevărată muzicologie, dar, din păcate, şi o pseudo-muzicologie, reprezentată prin pseudo-muzicieni şi, mai ales, pseudo-muziciene, devenite puternice prin poziţiile administrative pe care le ocupă. Acestea sînt specimenele care conduc, astăzi, viaţa muzicală din România. Ruşine...

5) Volumul doamnei Fausta Dimulescu evidenţiază faptul că autoarea posedă şi un acut simţ al sintezei, ea dovedindu-şi capacitatea de a expune ideile într-o manieră concentrată şi limpede: ,,Non multa sed multum”.

Laus tibi!, doamnă Fausta Dimulescu...

DORU POPOVICI

P.S.: Ce au de spus compozitorii Dan Dediu şi Adrian Iorgulescu? Subliniez: a tăcea înseamnă a consimţi!