PAGINA I

„Umbra lui Satana se ridică iar deasupra Europei“ (1)

Zdruncinat de vijeliile Secolului XX, de cutremurul fisiunii, apoi al fuziunii nucleare cu care omul a pătruns în inima naturii materiale, de progresele geneticii care permit intervenţii pe fiinţa vie încă din stadiul primelor două celule originare, de eliberarea sexuală care a spulberat cele mai redutabile dintre păcatele capitale, de revoluţii şi contrarevoluţii, care l-au tot împins cînd într-o tabără, cînd în alta, asurzit şi înnebunit de permanenta saturare a aerului cu unde hertziene, radio şi TV, telefonie fără fir, hărţuit de cîmpuri electromagnetice din ce în ce mai vaste, Satana, despre care autorii creştini din Evul Mediu şi din secolele următoare spuneau că ar sălăşlui în aer, ar fi trebuit să-şi dea obştescul sfîrşit. Pentru unii – şi cei mai neaşteptaţi dintre toţi cei care-l vînează, poliţiştii americani –, el este totuşi viu. În 1989, un ofiţer de poliţie din statul Idaho, Larry Jones, care scotea o publicaţie periodică, File 18 Newsletter, scria următoarele: „Cînd sînt confruntate cu criminali conduşi sau controlaţi de forţe supranaturale, de fiinţe malefice, de filozofii sau de principii, instrumentele tradiţionale ale poliţiei sînt ineficiente. Cînd un poliţist se găseşte faţă în faţă cu prinţul tenebrelor sau cu oastea lui, cel mai bine ar fi să dispună de un «bici al lui Satana» şi de orice armuri şi mijloace spirituale posibile... Ofiţerii de poliţie creştini sînt cel mai bine pregătiţi pentru a acţiona în trupele de comando ce luptă contra crimelor satanice“.

Pentru o parte a poliţiei americane, „sataniştii“, adică adoratorii lui Satana, sînt inşi obişnuiţi care, de generaţii, îşi continuă practicile în secret, fură copii din grădiniţe, asasinează, răpesc şi violează. După „experţii“ în cultele satanice, reţelele clandestine internaţionale, perfect organizate, structurate ierarhic, au la activ 50.000 de asasinate pe an. Un mare număr de copii ar fi crescuţi de familii satanice anume pentru uciderea rituală. Potrivit poliţiştilor specializaţi, asasinatele ar elibera forţe fundamentale care ar multiplica energia participanţilor.

„Nimic nu dispare cu adevărat“, cum spunea Cehov. După zilele sinistre cînd aveau loc procesele Inchiziţiei şi ale vrăjitoarelor din Salem, nimic nu mai surprinde. Diavolul a evoluat totuşi în mintea celor care cred în el şi poate chiar în mintea multora care nu cred. Acum, îl vedem manifestîndu-se în ceea ce s-ar putea numi un satanism de mîna a doua, acela care îngrijorează poliţia americană.

Astfel, pornografia infantilă ar fi în sine, potrivit poliţiştilor americani citaţi mai sus, o formă de cult satanic. În acest scop, copiii încredinţaţi anumitor grădiniţe ar fi urcaţi, de satanişti, în avioane speciale care îi duc la locurile de cult. Acolo, prin violenţă, copiii sînt siliţi să se culce în sicrie, care sînt coborîte în gropi. Participanţii aruncă pămînt peste ei, apoi marele preot al ritualului satanic îi scoate din sicrie şi îi violează. La sfîrşit, copiii sînt readuşi la grădiniţe.

Aceste inepţii dezgustătoare şi abjecte par ieşite din nişte minţi bolnave. Nici vorbă: au fost rostite de ofiţeri de poliţie americani, de pildă la seminarul despre crimele rituale, ţinut pe 13 septembrie 1988, la Petersburg, Virginia. Am putea crede atunci că asemenea fapte au fost inventate de altă minte bolnavă; nici pe departe, le-am găsit în masiva lucrare a unui poliţist american cu experienţă, Robert D. Hicks, „In pursuit of Satan (Vînîndu-l pe Satana)“, consacrată preocupărilor unora dintre colegii săi. Editura care a publicat cartea, Prometheus Books, afiliată la o organizaţie raţionalistă americană, şi-a propus să lupte împotriva obscurantismului sub toate formele sale. Asociaţia scoate o publicaţie lunară, „The Skeptical Enquirer“, care denunţă, sistematic şi cu argumente ştiinţifice, inepţiile pătimaşe pe care le susţin diverşi nătărăi şi ocultiştii de tot soiul. Ca redactor-şef adjunct al revistei „Science & Vie“, am avut mai multe ocazii de a colabora cu redactorii de la „Skeptical Enquirer“, în special cu Paul Kurtz (în legătură cu giulgiul de la Torino) şi cu James Randi (în legătură cu „memoria apei“, o formă neaşteptată de satanism ştiinţific).

Dacă am avea un motiv să credem că Diavolul există, ar fi chiar relatările „specialiştilor în culte satanice“, fie ei şi ofiţeri de poliţie (e drept, poliţiştii se recrutează din rîndul cetăţenilor, aşa că au aceleaşi ţăcăneli ca ei). De fapt, aceste relatări reflectă anumite obsesii sexuale absolut perverse. Trebuie să-ţi pierzi orice simţ al realităţii ca să pretinzi că transporturi întregi de copii sînt periodic duse în locuri de cult satanice, unde sînt violaţi, asasinaţi, iar supravieţuitorii acestor ceremonii fioroase, odată reveniţi acasă, nu suflă o vorbă despre ce au păţit. Cum se face că nici o mamă, mergînd să-şi ia copilul de la grădiniţă mai devreme şi negăsindu-l, nu s-a alarmat? Cum de nu s-a mirat văzîndu-l plin de ţărînă şi palid de groază? Cum se face că nici un copil nu s-a plîns de rele tratamente şi nu refuză să revină la o grădiniţă unde este silit să se culce într-un sicriu, din care e scos doar pentru a fi violat? Cum se face că nici o mamă n-a reclamat dispariţia copilului ei? Şi cine e „marele preot“ în stare să violeze zeci de copii, unul după altul? Să fie plină America de imitaţii proaste ale lui Gilles de Rais?

Am fi tentaţi să credem că anumiţi ofiţeri de poliţie americani sînt deranjaţi mintal şi că ar trebui să fie supuşi unei expertize psihiatrice sau scoşi la pensie înainte de vreme. Dosarul ar fi închis. Afacerea nu-i însă chiar atît de simplă: în ciuda gîndirii delirante, al cărei efect l-am văzut mai sus, există totuşi un fond de adevăr în aceste relatări despre satanism şi violuri de copii. Criticabilă e poate comunicarea poliţiei, pentru că tinde să confirme existenţa Diavolului, ceea ce nu poate decît întări credinţa sataniştilor. Dar poliţia americană nu e mai deranjată mintal decît altele: un sergent pensionat din Albuquerque, New Mexico, pe nume Paul Jasler, a relatat povestea unui băiat de 13 ani care, influenţat de un cîntec rock intitulat „Posedatul“, era convins că devenise satanist iniţiat. Apoi s-a convins că Satana îi făcuse o dezvăluire: concubinul mamei băiatului trebuia să moară, iar datoria lui era să-l ucidă. Băiatul era sfîşiat între oroarea de a comite o crimă şi porunca satanică, evident inventată. „Aşa s-a întîmplat, puteţi crede sau nu“, spune Jasler. Aceste cazuri au devenit atît de frecvente, încît un grup de sociologi americani le-a consacrat un studiu. De altfel, chestiunea e atît de gravă, încît i-au fost consacrate şi alte studii ştiinţifice.

(va urma)

Gerald Messadié