PAGINA I

Superstiţii istorice (16)

LEGIUNEA DE ONOARE

S-a povestit că un membru al Marii Armate (era, poate, sergentul Bourgogne, sau căpitanul Coignet, în orice caz un viteaz) a fost salvat de crucea de la Legiunea de Onoare. în bătălia de la Eylau (1807). Decoraţia, pe care împăratul i-o agăţase el însuşi în piept, în dreptul inimii lui de erou, oprise un glonţ rusesc, care se zdrobise de ea.

Această istorie ar merita să fie adevărată, avînd în vedere că atîtea portofele făcuseră, în acelaşi loc, acelaşi miracol.

LEMN

Bătutul în lemn face parte dintre superstiţiile vechi precum arborele de sequoia, pe care biserica a fost obligată să le creştineze, dacă nu a reuşit să le smulgă din rădăcini. De aceea, a lăsat să se creadă că „bătutul în lemn” poartă noroc, a contrario faţă de referinţa la crucea pe care a murit Isus pe Golgota. Descoperirea, în Palestina, a adevăratei Cruci, săvîrşită, cu puţin înainte de a muri, de Sfînta Elena (255-326), împărăteasă byzantină, creştină în ceea ce priveşte credinţa, i-a furnizat ocazia.

De fapt, această superstiţie a apărut din credinţa, existentă în Orientul Mijlociu, într-un geniu al focului, zeul Atar, urcat din inima pămîntului în trunchiul arborilor, prin vasele lemnului. Cel care atingea lemnul intra în contact cu el şi capta, astfel, puţin din forţa lui divină. Aceasta dădea o şansă reală de reuşită unei întreprinderi.

Pentru a-şi oferi plăceri şi noroc, Ronsard, care cunoştea foarte bine mitologia antică, prefera să se imagineze mai degrabă mîngîind şolduri de nimfe decît bicepşii unui zeu bărbos. Ne amintim „Ode ŕ la foręt de Gastine“ (Odă pădurii Gastine): „Ascultă, tăietorule de lemne,/ Opreşte-ţi braţul!/ Nu-i lemn ce-arunci pe jos./ Oare nu vezi sîngele picurat din greu/ De nimfele care trăiau sub scoarţa aspră?“.

De la înălţarea Crucii datează şi credinţa că lemnul de măslin şi cel de cedru sînt cele mai eficiente în materie de noroc, deoarece, în Orientul Apropiat, stîlpii verticali ai crucii erau tăiaţi, afirmă Biserica, din trunchiuri de măslin, iar braţele orizontale, de care erau legaţi cei torturaţi, din cedru.

De fapt, dacă ar fi să dăm crezare contemporanilor, lemnul crucilor era de scoruş, arbore al cărui trunchi drept poate atinge 20 m înălţime.

LUMÎNĂRI

Pentru ca o cină cu lumînări să poarte un cuplu spre rezultatul aşteptat, trebuie ca numărul lumînărilor prevăzute pentru seara acelei cine (şi, în plus, dacă există afinităţi) să fie unul impar iar aprinderea lor să se facă, una după alta, de la flacăra primei lumînări.

Proceda astfel Casanova, niciodată decepţionat de această practică, din care îşi făcuse o superstiţie personală.

LUP

„Lupus“, care, în latină, însemna „lup“, a dat „lupa“ pentru „lupoaică“. La rîndul său, „lupa“ a dat, în franceză, „prostituată“, apoi „lupanar“ (casă de prostituate romane). De la lupoaica romană care i-a hrănit pe Romulus şi Remus a rămas o sărbătoare, „Lupercales“, care se termina cu orgii, la Roma şi în împrejurimile rurale: sub pretextul a de goni duhurile rele din corpurile lor, cu această ocazie, femeile erau bătute la fese, folosindu-se curele croite din piele de lup abia ucis.

(va urma)

Pierre Canavaggio