PAGINA I

Suflete reci

Am fost, ca în fiecare an, de Sfînta Maria, în pelerinaj la Mînăstirea Sîmbăta de Sus. Primul ei ctitor e Constantin Brâncoveanu. Ultimul sînt eu, în sensul că, la rugămintea regretatului meu amic Antonie Plămădeală, am donat o importantă sumă de bani. Aşa cum am donat şi pentru renovarea Colegiului ,,Andrei Şaguna”, din Braşov, unde ploua prin acoperiş. Dar, toate astea contează atît de puţin! Am făcut ceea ce trebuia să fac. Iar astfel de danii s-au repetat de sute şi sute de ori. ,,Să faci binele, dar să nu se ştie” – spune Biblia. Fiindcă are cine să ştie: Dumnezeu. Pe atunci, în anii ‘90, nu era criza asta, îmi puteam permite. Azi îmi e greu. Foarte greu. Dar supravieţuiesc, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Şi supravieţuiesc şi lăcaşurile de cult pe care, altădată, le ajutam din plin. Oricum, ele sînt mai longevive decît noi, oamenii. Nu ştiu cît le ajutăm noi, dar, în mod sigur, ele ne ajută cu mult mai mult. Isus, care n-a avut o casă a Lui, cît a vieţuit printre noi, acum are milioane şi milioane de case, în toată lumea. Dacă aş putea, aş face o biserică şi pe Lună, sau pe Marte, ca să marchez locul, să se ştie că şi acele Planete aparţin Creştinismului. Aşa cum aparţine întregul Univers, de altfel. Ar putea să facă asta americanii, dar ei s-au băgat, singuri, într-o fundătură care le restrînge toate mişcările. Ştiţi bine că, de la o vreme, ei nu mai zic ,,Merry Christmas!” (,,Crăciun Fericit!”), ca să nu-i supere pe cei de altă religie, în special evrei şi musulmani. E o ruşine, o foarte mare ruşine, ce se întîmplă. America s-a clădit cu Biblia într-o mînă şi cu Puşca în alta – acum, a rămas doar Puşca. Iar arma asta e din ce în ce mai grea şi o trage în jos, în mlaştina dispariţiei.

Zilele trecute m-am întîlnit cu mai mulţi creştini americani, la Biserica ,,Sf. Nicolae”, din Şcheii Braşovului. Le-am spus ce cred. Le-am dăruit şi cărţile mele, traduse în engleză, ca şi cele cu fotografiile Papei polonez şi Papei german, alături de mine, pe copertă. Poate din politeţe, ori poate din convingere, mi-au dat dreptate. Mai ales că alături de mine era un conaţional de-al lor, pastorul Martin Malette, din Texas – ginerele sorei mele. Copii mari, americanii.

Au crescut şi le-au rămas hainele mici, şi teritoriile, şi resursele. Nu ştiu de ce, dar cînd mă gîndesc la Părinţii Fondatori, la Edgar Allan Poe, la Ernest Hemingway, la Tennessee Williams, la Neil Armstrong, mă cuprinde o duioşie a pionieratului, adică a elanurilor tinereţii, şi îi iert Americii toate greşelile. Aceasta e diferenţa: eu i le iert ei, dar ea nu mi le iartă mie. Dar, în fond, cine sînt eu? Un înrădăcinat. Adică un om care nu poate fi dezrădăcinat. Care nu se poate muta dintr-o ţară în alta. Care simte, organic, că destinul lui e aici, ţintuit locului, ca de un magnet subteran, de osemintele părinţilor şi strămoşilor.

La toate astea, şi la multe altele, mă gîndeam în Sfînta Zi de 15 August – ziua cînd s-a născut Napoleon, dar şi cînd a murit Fecioara Maria. Însă a murit, ea, cu adevărat? Eu sînt convins că Fiul a luat-o la El. Tocmai de-asta e mai importantă ziua săvîrşirii ei din viaţa pămîntească (15 august) decît ziua naşterii (8 septembrie) – pentru că atunci, la 15 august, ea s-a dus la marea întîlnire cu Fiul ei. Există o Sfîntă Mărie Mare şi o Sfîntă Mărie Mică. Dar cum e posibil? Au fost două Marii? Evident, nu. Dar asta e semnificaţia dată de români, în simplitatea lor cosmică. Am asistat la liturghia de la Sîmbăta de Sus, oficiată de un sobor de preoţi, condus de Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza. Acesta e un excelent teolog şi un mare român – vrednic urmaş al lui Antonie Plămădeală. Ca şi în anii precedenţi, l-am rugat să mergem împreună la mormîntul fostului mitropolit. Înainte cu cîteva ore, făcusem un popas la Codlea, de unde cumpărasem trandafiri albi şi roşii. I-am depus, împreună, pe marmura sculptată cu vulturi şi flori de acant. Dar inima mea era tristă. De la înălţimea estradei amenajate în mijlocul pădurii, văzusem o scenă care m-a răscolit: două fetiţe bolnave, dar bolnave grav, care se zbuciumau în braţele măicuţelor lor. Nu puteau sta o clipă locului, se zbăteau, căutau să scape, n-aveau nici un moment de linişte. Mărturisesc că numai la ele m-am uitat, gîndindu-mă cum le-aş putea ajuta. Îndeosebi una dintre ele, îmbrăcată de maică-sa în alb, cu o băsmăluţă ca de zăpadă, pe care avea brodată un fel de gărgăriţă roşie, m-a tulburat profund. Să tot fi avut vreo 4 anişori. Le priveam pe aceste copile nu numai ca un scriitor creştin, ci şi ca tată de fetiţe – încercam să mă transpun în ipostaza de a fi, eu, părintele lor. Aş fi rezistat? Nu ştiu. Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat putere, cred că aş fi murit de durere şi de neputinţă. Preoţii care oficiau slujba le puneau patrafirele pe creştet, le făceau semnul crucii, sufereau, şi ei, la vederea acestor anomalii anatomice pe care, cu siguranţă, Isus le-ar fi rezolvat cu forţa Lui taumaturgică. ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei” (citez din memorie). Şi copiii au venit. Mai degrabă, au fost aduşi. E primul pas pe care mămicile lor trebuiau să-l facă. Iar ele, încrezătoare şi evlavioase, l-au făcut. Dar Dumnezeu lucrează prin oameni. Ce oameni erau acolo? Fireşte, în afara preasfinţilor părinţi, în frunte cu păstorul lor, Mitropolitul Laurenţiu Streza, el însuşi tată de copii şi bunic de nepoţi, dar şi fiu iubitor, al unei mame pe care a adus-o pînă la vîrsta de 82 de ani şi de care are grijă ca de ochii din cap. Acolo, din nefericire, erau nişte suflete reci. N-am să le dau numele – unii erau înalţi demnitari ai Statului, chiar foarte bogaţi. Nici unul nu s-a coborît pînă la cele două mame-martir, să le îmbărbăteze, să le întrebe dacă au nevoie de ajutor, sau măcar să mîngîie pe creştetele bolnave acele zîne neprihănite! Repet: NICI UNUL! Poate că ei veniseră trimişi de partid, să fie văzuţi şi să bifeze încă o acţiune electorală. Poate că erau preocupaţi de problemele lor şi mintea le era ocupată cu altceva. Dar eu... Eu sînt un ALTFEL de om. Eu opresc o coloană oficială, de maşini, în plină şosea, şi mă dau jos, pentru a salva un pui de căţel somnoros, care a ieşit dintr-o curte şi putea fi făcut zob. Am mîngîiat copiii pe cap, am vorbit cu cele care le-au dat viaţă şi le-am oferit cîte o carte de vizită. Dar adevărată, cu numărul meu de telefon privat, scris de mîna mea – nu cu vreun indicativ de e-mail care se pierde în pustiu. A doua zi, mama ,,gărgăriţei” mi-a telefonat. Am aflat că e din Sibiu şi că pe fetiţă o cheamă Iuliana Petruţa Bârză. Diagnosticul: paralizie infantilă. Se afla lîngă mine, în curtea surorilor mele de la Bran, o echipă de la Antena 1 Braşov. Am întrerupt filmarea. L-am sunat, imediat, pe dr. Raed Arafat, subsecretar de Stat în Ministerul Sănătăţii. I-am expus situaţia. ,,Dacă e ceea ce cred eu, situaţia nu e deloc bună” – mi-a spus el. I-am dat toate datele, ca şi numărul de telefon al familiei – 0751/484.007. Hai să vedem, poate că micuţa are noroc. Lumea medicală a făcut atîtea progrese. Şi face tot timpul. De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult. Aştept să-mi dea telefon şi mama celuilalt copil. Am să vorbesc şi în Parlamentul European, să vedem unde şi cum s-ar putea acţiona. Am ajutat sute de oameni pînă în prezent, fiindcă am, cum se zice, mînă bună. Asta-i situaţia, acum, la ora de faţă. Cîţi copii suferinzi sînt, însă, la nivelul întregii ţări? Pe ei cine îi bagă în seamă? Cine lăcrimează pentru ei? Cine pune mîna pe telefon? Cine se roagă la Dumnezeu? Atunci, acolo, în poiana iluminată de Duhul Sfînt, lîngă ctitoria marelui mucenic al Creştinătăţii, Constantin Brâncoveanu, numai eu am vibrat la suferinţa acestor ,,îngeri răniţi”. Eu şi cei care mă însoţiseră: familia Liliana şi Marius Marinescu, precum şi consilierul meu, Silviu Crăescu. Şi, desigur, preoţii care închinau imnuri de slavă Tatălui Ceresc. Ca să fiu cinstit pînă la capăt, a mai fost un om sensibil: ministrul de Finanţe, Gh. Ialomiţianu, căruia i-am spus că, dacă e nevoie, să fie pregătit, şi el, în măsura posibilităţilor şi a permisiunii date de Lege, să ajute deplasarea acestor fiinţe nevinovate la o clinică din străinătate. Dar ceilalţi? Ei de ce au tăcut? De ce nu le-a păsat?

Ţin minte că, în 1973, pe cînd eram reporter la ,,România liberă”, Miliţia făcuse un experiment, sau, mai bine zis, o psihodramă: pusese un manechin ,,rănit”, la o margine de şosea, să vadă cine se opreşte, cine încearcă să acorde un prim ajutor. Ei, bine, din 70 de maşini care au trecut pe acolo într-un anumit interval de timp, nici una nu a oprit! Eu ţineam atunci, la acel mare ziar, rubrica telefonică ,,Alo, 17.11.47!”. Am fost informat de rezultatele testului, de către ofiţerii de la Circulaţie, şi am publicat o notă intitulată ,,70 de inimi reci”. Iată că, după aproape 40 de ani, retrăiesc acelaşi sentiment. Ne abrutizăm ca popor – şi nu de ieri, de azi. Fireşte, mi se poate răspunde că ritmul vieţii moderne e mult prea trepidant şi că, uneori, îţi trebuie luni de zile pentru a rezolva o problemă. Aşa e. Ştiu bine în ce lume trăiesc. Dar mai ştiu ceva, mult mai important: ,,Milă voiesc, nu jertfă!”. Asta a spus-o Mîntuitorul. Degeaba ne ducem, la marile praznice împărăteşti, în Casa Domnului, dacă nu auzim Vocea Domnului, dacă nu facem ce ne spune El. Oh, voi, oameni puternici şi bogaţi! Rupeţi-vă de la gură cîteva minute şi plecaţi-vă ochii şi la cei slabi, neputincioşi şi în suferinţă. Nu vă cere nimeni să faceţi minuni, dar ce vă costă să le spuneţi o vorbă bună, să le zîmbiţi, să fiţi conştienţi că există Cineva care vă vede şi vă judecă? Scrieţi-vă, undeva, pe manşeta cămăşii, sau pe o hîrtie, sub cristalul biroului vostru luxos: ,,Cine îi ajută pe cei săraci, Îl împrumută pe Dumnezeu”. Iar Dumnezeu îi va da înapoi, cu dobîndă, înmiit.

Corneliu Vadim Tudor

Bran

19 august 2011