Atitudini * Polemici

„România Mare“ pe meridianele lumii

În mod sigur,

Japonia, Ţara Soarelui Răsare,

îşi va reveni

Mă număr printre românii norocoşi, care au avut posibilitatea să viziteze mai multe zone din Japonia, Ţara Soarelui Răsare. Şi aceasta pentru că n-a fost vorba doar de o vizită turistică, ci de ceva mai mult: am lucrat printre japonezi aproape 4 ani de zile, avînd astfel toate şansele de a cunoaşte în bună măsură poporul japonez. Pe atunci, fiind tînăr, abia trecusem de 30 de ani, şi văzîndu-mă într-o lume cu totul nouă pentru mine, din multe puncte de vedere, la început, m-am simţit cam stingher şi dezorientat. Pe undeva, chiar speriat, întrebîndu-mă dacă şi cum anume voi putea conlucra cu oamenii de afaceri autohtoni, de o tipologie aparte, pentru dezvoltarea relaţiilor economice dintre România şi Japonia. Pe de o parte, exportarea produselor noastre petroliere, iar, pe de altă parte, importul de produse siderurgice din Japonia. Dar, în activitatea mea, m-am întîlnit nu numai cu oameni de afaceri, ci şi cu reprezentanţi ai cercurilor politice, ştiinţifice, tehnice şi universitare, chiar şi cu studenţi, oameni care, apreciam eu atunci, puteau să ajute, într-un fel sau altul, la extinderea relaţiilor româno-nipone pe diverse planuri. Am avut, deci, cum spuneam, posibilitatea de a întîlni şi discuta cu oameni din toate mediile sociale. Cu mulţi m-am împrietenit, fiind invitat să vizitez mai multe oraşe şi centre comerciale, industriale, culturale, istorice şi religioase. I-am întîlnit pe japonezi în momente de relaxare şi recreere, în zilele lor libere şi de sărbătoare, am fost invitat chiar la nunţi, remarcînd calităţi omeneşti pe care în altă parte nu le-am întîlnit. De aceea, am lăudat şi voi continua să laud, fără rezerve, pe japonezi pentru tot ce au făcut şi, sînt sigur, vor face de acum încolo. Acum, cînd Japonia trece printr-o perioadă extrem de grea, ca urmare a cutremurului şi tsunamiului, devastatorare, care s-au petrecut recent, îmi dau şi mai bine seama de calităţile japonezului. Am convingerea că va reuşi să treacă şi peste această mare nenorocire, care s-a abătut asupra sa şi a ţării sale. Cred cu tărie că aşa se va întîmpla, întrucît, nu de puţine ori, m-am aflat alături de omul japonez, văzîndu-l cum trăieşte şi munceşte. Patriotismul, seriozitatea, hărnicia şi conştiinciozitatea sînt la ele acasă. Munca pe care o prestează japonezul are ca ţel final, în primul rînd, prosperitatea ţării, a firmei pentru care lucrează şi apoi a sa personală.

La început am fost frapat auzind pe tineri spunînd, cu mîndrie şi cu toată hotărîrea: Mă pregătesc. Trebuie să fac, şi eu, ceva pentru mama mea, Japonia. După aceea, însă, nu m-am mai mirat să aud aşa ceva, întrucît am avut şi suficient timp să mă conving că nu-i vorba de un slogan rostit doar ca să impresioneze, ci de un crez pe care, sînt convins, tinerii japonezi nu-l vor abandona niciodată.

Acolo, în Japonia, pe care am vizitat-o în lung şi în lat, nu am auzit de pile şi alte aranjamente pentru a ajunge într-o funcţie sau pentru a ocupa un post. În Ţara Soarelui Răsare nu se face nimic de mîntuială, de ochii şefului sau mai ai nu ştiu cui; acolo nu există generaţie expirată, din contră, respectul pentru cei mai în vîrstă, cu o bogată experienţă de viaţă şi în domeniul de activitate în care au lucrat sau lucrează, este prezent la toate nivelurile. Nimeni nu încearcă să trişeze, pentru a fi avansat sau a cîştiga un penny în plus, fără muncă. Taximetristul aleargă după tine pentru a-ţi da restul; negustorul, mare sau mic, face tot posibilul să-şi mulţumească clienţii; poliţistul te apără cu adevărat şi te ajută să circuli fără probleme; managerii îşi storc creerii ca totul să meargă perfect, de la producţie pînă la desfacere. Pe acolo, lichelele şi hahalerele nu au teren prielnic pentru a-şi face mendrele, iar cînd se află de existenţa lor sînt repede depistate şi trimise în faţa justiţiei; nu se înjură, nu se ţipă, nici măcar nu se vociferează, respectul pentru cei din jur se simte absolut peste tot. De altceva sînt preocupaţi japonezii: cum să lucreze mai bine şi cum să producă mai mult, cum să-şi crească copiii şi să ducă o viaţă de familie fericită, respectînd tradiţia, dar şi bucurîndu-se de binefacerile lumii moderne de astăzi. Or fi avînd ei, japonezii, şi păcate, or fi şi păcătoşi. Sînt sigur de asta, întrucît, spune o veche vorbă românească, nu există pădure fără uscături, dar, probabil, sînt aşa de puţine încît un om venit de pe alte meleaguri, aşa cum am fost eu, nu le-a putut observa. Sînt convins că imensa majoritate a oamenilor, angajaţi cu toate forţele într-o muncă nobilă şi creativă, vine repede de hac problemelor ce se ivesc.

Am, aşadar, toate motivele să-mi exprim convingerea că, în curînd, japonezii vor depăşi cu succes greutăţile de tot felul cu care se confruntă astăzi, că ţara întreagă dispune de forţe umane şi materiale suficiente pentru a se reface şi păşi pe un făgaş normal. Japonia sau, cum frumos i se mai spune, Ţara Soarelui Răsare, a mai trecut prin mari necazuri, dar şi-a revenit. Aşa se va întîmpla şi acum. Sînt sigur.

Vasile Ion Dumitru