PAGINA I

Microsioane istorice

Ion Horea: ,,Veşnicia trăită”

Pe-o stradă oarecare, cu altele cruciş, ce vin de

dinspre centru şi se duc spre hotare, trece un om plăpînd, ce-n loc de pălărie pare a purta o umbrelă imaginară, sub care fire nevăzute se adună într-un ghem, transformat într-un cap cu tîmple şi cu ochi, că urechi dacă are, nu aude nimic, absent fiind la toate cîte se petrec în juru-i. El nu-i atent decît la întîmplări de demult, din timpul copilăriei, aşa încît, chiar dacă a

 trecut de 80 de ani, el trăieşte vremea în care avea doar 6. Atunci, mama îl aşeza pe caii şi pe coama războiului de ţesut, în timp ce ea lovea cu spata-n iţe, să-i fie mai uşor a ţese catrinţe, ţinîndu-l şi pe el alături, după ce termina de răsucit sucala şi de-nvîrtit vîrtelniţa cu firul colorat. Apoi, piciul o zbugheşte la ţarcul berbecilor, să le arunce fînul pus tot de el, în toamnă, în şopron, că oile se află-n alt obor, aşteptînd s-aducă pe lume mieii primăverii. Dar băiatul, crescînd, a trecut şi de 7 ani şi a intrat într-a-ntîia, la şcoala primară, unde-l duceau cu

săniuţa vecinii săi de vîrstă, şi pe care, la întoarcere, îi lăsa să urce pînă’ n podul casei, după ce legau sania la poartă. Iar de îndată ce zăpada dispărea, aştepta

vremea cireşelor şi-a fragilor de văioage. Dar mai ales ciupercile de toate felurile - crăiţe, ciuciulani şi bureţi iuţi - care dădeau un gust nemaipomenit găinii gătite duminica. Apoi, după carnea şi peştele de duminică,

trebuia, de-a doua zi, s-alerge iarăşi după ştir şi urzici, cu care toată familia se hrănea, parcă anume să simtă gustul sacrificatelor păsări – gîşte, curci şi raţe - de care tot el avusese grijă, toată vara, păzindu-le prin bălţi şi prin porumbişti. În toamnă, cînd primarul, naşul tuturor locuitorilor din sat, şi-a măritat fiica, pe Gena, căreia toţi îi spuneau ,,prinţesa”, cu un director de bancă, tot de la ei a cerut curcanii şi gînsacii, pe care, însă, nu i-a mai plătit niciodată. Ehei… şi cîte astfel de amintiri se strînseseră sub acea umbrelă invizibilă, însă cel mai mult îl asaltau altfel de gînduri şi de întrebări, despre viaţa sa şi despre rostul lumii: De ce s-a născut şi încotro mergea? Cît va dura drumul pînă la Mureş? Dar Mureşul unde se ducea? Bine, bine, în Dunăre, dar Dunărea ce rost avea? Sau nici rostul n-avea nici un rost? Dar văzduhul de deasupra? Vedea, cîteodată, seara, cum un fel de război, ca acela al mamei, ţesea, de la o stea la alta, pînza albăstruie a cerului. Dar tot pe cer, ziua, a văzut norii luînd forma unor cămile şi a unor hipopotami; acolo a văzut el, prima oară, rinocerii aducători de trăznete şi fulgere, dar şi curcubeul

colorat, cu un capăt în Valea Rea şi cu celălalt în Valea Sălbatică, îmblînzindu-le pe amîndouă. Omul nu era nici beat şi nici nu avea halucinaţii. El se oprea la semafoare, trecea disciplinat strada, oprindu-se, uneori, într-un parc, fără să renunţe la umbrela nevăzută de deasupra capului, la adăpostul căreia trăia din plin amintirile ce-i pătrunseseră adînc în suflet şi în trup. Acolo era tot trecutul lui. Şi mergînd, el înainta, de fapt, prin noianul propriilor amintiri. Ajunsese stăpînul lor, stăpînul trăilor sale, de care nu că n-ar fi dorit să se despartă, dar nici n-ar fi fost în stare să o facă. Dacă acest lucru ar fi fost posibil, s-ar fi întors cu capul în jos pentru ca, de acolo, să cadă miraculosul grăunte al amintirilor unui om. Omul însuşi. Omul de sub umbrelă, căruia nu i se vede niciodată adevăratul chip. Decît atunci cînd scrie. Cînd scrii – eşti tu! Un poet nu poate fi nesincer. Un poet îşi caută chipul în el însuşi. Pînă şi-l află. Aceasta e marea lui fericire. Şi acesta e fratele meu, Ion Horea. Un poet. Nu pot să zic un mare poet, deşi aş avea tot dreptul. Cartea lui de poeme, ,,Scribul”, e o capodoperă. O carte care ţine de istoria trăită. Citiţi-o, şi-mi veţi da dreptate.

VASILE BĂRAN