PAGINA I

Microsioane Istorice

Surîsul Giocondei

Atunci, în 1503, la 50 de ani după Căderea Costantinopolului, Leonardo da Vinci tocmai

terminase fresca „Bătălia de la Anghiari“, lucrare

realizată cu mare greutate, în urma a numeroase schiţe ale acelui „oribil spectacol al violenţei

şi nebuniei războiului“, cum singur o caracterizase.

O cumplită oboseală îl cuprinsese, încît nici culorile nu-i mai ieşeau aşa cum ar fi trebuit.

Simţea nevoia unei relaxări care nu-i putea reuşi decît prin meditaţie. A ieşit, de aceea, să se plimbe

pe Podul Uffizi, în ziua în care, reîntors la  Florenţa, împlinea vîrsta unei jumătăţi de secol. Bătea un vînt uşor şi-i auzea apei undele curgînd, parcă în ritmul acelui zefir. Şi iată-l, deodată, sub un cer nemişcat, acolo unde viaţa se oprise, unde nimeni nu îmbătrînea şi nu murea, dar nici nu întinerea. Avea exact 50 de ani, iar în faţa ochilor i se arăta o femeie, aşa cum nu mai văzuse niciodată. Femeia din

marmoră vie de pe Podul de la Uffizi stătea rezemată de o balustradă şi îl privea, la rîndu-i, nemişcată.

Nu-i amintea din noianul de prinţese cunoscute de nici una. A mers cu paşi repezi spre ea, dar, pe măsură ce se apropia, genunchii au început să-i tremure, iar gura i s-a încleştat. A reuşit, totuşi, să îngîne: „Îl trimit pe prietenul meu Luca Pacioli. Nu pleca!“. Profund înspăimîntată, ea i-a promis: „Nu plec“. Leonardo s-a îndreptat spre

atelier, năpustindu-se asupra pictorului Pacioli. Revenindu-şi, i-a descris prietenului momentul

teribil, rugîndu-l să-l ajute.

N-a mai fost nevoie. La atelier, femeia a coborît din caleaşcă, prezentîndu-şi soţul:  Del Giocondo. Iar ea – Mona Lisa del Giocondo. Amîndoi îl cunoşteau prea bine: autorul statuii lui Francesco Sforza,

monument topit pentru tunuri de război, pentru care Regele Franţei Francisc I şi-a cerut iertare, numindu-l geniul Renaşterii italiene. La fel prezentă scuze, acum, şi Il Giocondo, care nu era decît un negustor aflat în mare nevoie de protecţie în afacerile sale. Dacă nu se supără, ce-ar dori de la soţia lui, pe care o iubeşte din tot sufletul? A sărit din colţul în care încremenise pictorul Luca Pacioli, ştiindu-l prea bine pe Leonardo cînd cade victima conteselor: „Domnule Giocondo, îl cunoaşteţi pe  sultanul Selim I, Eruditul? Stăpînul Meditaranei? V-am putea ajuta? Dar şi Regele Francisc cu oceanele lui?“.

Nu era nevoie de o asemenea intervenţie. Leonardo parcă stătea cu un picior pe ceafa lui Selim şi cu celălalt pe a Regelui Franţei. I-a mărturisit

negustorului, ca şi cum ar fi ieşit din interiorul unui fulger: „O iubeşti? M-ai făcut fericit! Înseamnă că vei fi de acord! Priviţi-o: există o linie care porneşte din părul de pe frunte, coborînd spre sîni şi oprindu-se acolo unde este centrul întregului pămînt,

învăluindu-l cu lumina surîsului soţiei dumneavoastră, stăpînind, deodată, lumea într-o armonie deplină. Acest surîs aş vrea să-l redau eu prin pictura Gioconda. Cum vedeţi, numele va fi  al Domniei-Voastre, avînd tot meritul, din moment ce-o iubiţi atît de sincer.

– În cît timp o veţi picta?

– În doi-patru ani!

– Şi unde veţi lucra?

– Aici. Ar putea lua loc în fotoliu chiar acum.

– Prea bine, a încheiat negustorul, cu o condiţie: să rămînă aşa cum este acum. Exact cum este acum. Iar, privind surîsul… În fine, mă retrag. Ăsta-i domeniul dumneavoastră. Eu mă pricep la pescadoare!“.

Cu toată încercarea pictorului Luca Pacioli de a-l stăpîni, Leonardo i-a mărturisit negustorului, fără nici o reţinere, că era, ca şi el, la fel de îndrăgostit de soţia lui, chiar dacă n-o mai văzuse niciodată. Şi că se va purta cu ea ca şi cînd ar fi sora lui mai tînără. Cu aceste sentimente o va ocroti. De altfel, în cei aproape 4 ani cît a durat realizarea tabloului, Leonardo nu i-a sărutat decît o singură dată mîna. Şi asta, numai atunci cînd a tras ultima linie într-un colţ  al buzelor. Nu peste multă vreme de la încheierea creaţiei sale dragi, Leonardo a plecat în Franţa, la invitaţia Regelui Francisc I, luînd-o cu el şi pe Gioconda. Avea să îi despartă doar moartea, în 1519, cînd

Leonardo împlinise 67 de ani.

Un istoric italian, Silvano Vinceti, a declarat recent că Mona Lisa, pictată de Leonardo da Vinci, nu este o femeie, ci mai degrabă un prieten al celebrului artist, pe nume Gian Giacomo Caprotticare, care a lucrat în atelierul de lîngă Podul Uffizi, pe cînd era copil.

Poate fi şi o astfel de metodă a istoricului

de a deveni celebru.

Vasile Băran