PAGINA I

Biblioteca Universală Amintiri despre Cehov

În literatura memorialistică despre Cehov, ocupă un loc de seamă amintirile lui I. A. Bunin, care l-a cunoscut îndeaproape pe marele scriitor. În ultimul an de viaţă, Bunin a lucrat la un portret literar al lui Cehov. Cartea concepută de el a rămas neterminată. După moartea lui Bunin, văduva scriitorului, V. N. Bunina, a publicat manuscrisul: „I. A. Bunin, despre Cehov. Manuscris neterminat“. New York, 1956.

Cartea cuprinde amintiri despre Cehov, cunoscute din unele publicaţii anterioare şi completate cu fragmente inedite, cum şi următoarele materiale culese de Bunin pentru lucrarea sa: extrase din cîteva cărţi despre Cehov, cu marginalii critice aparţinînd lui Bunin; extrase din scrisorile lui Cehov; extrase din culegerea „Cehov în amintirile contemporanilor“.

* * *

Le-am întrebat pe Evghenia Iakovlevna (mama lui Cehov) şi pe Maria Pavlovna:

 - Spuneţi-mi, Anton Pavlovici a plîns vreodată?

- Niciodată, mi-au răspuns, categoric, amîndouă.

Superb!...

...Sînt de-a dreptul uluit cînd mă gîndesc cum a putut el să scrie, cînd nu împlinise încă nici 30 de ani, „O poveste banală“, „Principesa“, „La drum“, „Sînge rece“, „Mocirla“, „Corista“, „Tifos exantematic“...

În toate aceste povestiri, în afară de talentul artistic, impresionează profunda cunoaştere a vieţii, pătrunderea adîncă a sufletului omenesc, cînd scriitorul era încă atît de tînăr.

Desigur, munca de medic i-a dat foarte mult în această privinţă. Întotdeauna ne spunea, mie şi profesorului Rossolimo, că datorită ei domeniul observaţiilor sale s-a lărgit şi s-a îmbogăţit cu nişte cunoştinţe a căror adevărată valoare, pentru el, ca scriitor, poate s-o înţeleagă numai un medic. „Cunoaşterea medicinii m-a scutit de multe greşeli, pe care nu le-a putut evita nici Tolstoi însuşi, de pildă, în Sonata Kreutzer...“.

* * *

Pe cînd era în primul an de universitate, şi anume în semestrul al II-lea, a început să colaboreze la revistele umoristice, unde l-a prezentat fratele său, Alexandr, care i-a publicat unele spirite în Budilnik, încă pe vremea cînd Antoşa stătea la Taganrog. Cehov a fost un scriitor cum puţini sînt: el a început să scrie fără să-i treacă prin minte că va deveni vreodată un scriitor propriu-zis şi cu atît mai puţin un mare scriitor. Şi cînd te gîndeşti că la 6 august 1883 trimitea la Oskolki – „Fiica Albionului“, o povestire deloc umoristică !...

* * *

E remarcabil cum, la vîrsta de 26 de ani, A.P., tînăr medic, îi explică într-o scrisoare fratelui său Nikolai ce înseamnă educaţia (Scrisoarea e datată: martie 1886).

„Oamenii bine crescuţi îndeplinesc următoarele condiţii:

1) Ei respectă personalitatea omului, sînt întotdeauna condescendenţi, blînzi, politicoşi, dispuşi să facă concesii...

2) Respectă proprietatea altuia şi de aceea îşi plătesc datoriile.

3) Nu mint nici chiar atunci cînd e vorba de nimicuri... Nu fac confidenţe cînd nu li se cer.

4) Nu se autodistrug cu scopul de a stîrni compasiunea altora...

5) Nu sînt vanitoşi. Nu-i interesează o strîngere de mînă a unui netrebnic beat.

6) Dacă au talent, îl respectă... Sacrifică totul pentru el. Sînt exigent.

7) Îşi educă simţul estetic... Ei nu cer femeii numai patul... Au nevoie, mai ales artiştii, de prospeţimea, graţia şi omenia femeii, de însuşirea ei de a fi mamă.

* * *

La 15 februarie 1886, sub semnătura lui A. Cehov a apărut pentru prima oară, în „Novoe vremia“, povestirea „Un parastas...“.

La sfîrşitul lui martie, Cehov a primit din partea lui Grigorovici o scrisoare, care l-a făcut să se gîndească la persoana sa ca scriitor.

La 20 martie ’86, Anton Pavlovici i-a răspuns:

„...Dacă am un talent care se cere respectat, mărturisesc, în faţa inimii dumitale, că pînă acuma n-am făcut-o. Simţeam că îl am, dar m-am obişnuit să-l socot neînsemnat... Toţi cei din preajma mea au privit întotdeauna cu indulgenţă creaţia mea şi nu conteneau să mă sfătuiască prieteneşte să nu schimb o îndeletnicire adevărată pe mîzgăleala hîrtiei... Nu-mi amintesc de nici o povestire de-a mea la care să fi lucrat mai mult de o zi. Povestirea «Vînătorul», care ţi-a plăcut, am scris-o în baie ! Aşa cum scriu reporterii relatările lor despre incendii... maşinal, semiconştient, fără a mă gîndi cîtuşi de puţin la cititor şi nici la mine însumi...“

* * *

...N-am întreţinut cu nici un alt scriitor relaţii ca acelea pe care le-am avut cu Cehov. Niciodată n-a intervenit între noi nici cea mai mică neînţelegere. Era întotdeauna cu mine de o gingăşie discretă, purtîndu-mi de grijă ca un prieten mai mare – eram cu aproape 11 ani mai tînăr ca el, dar, în acelaşi timp, nu mă făcea niciodată să-i simt superioritatea şi-i făcea întotdeauna plăcere tovărăşia mea; astăzi pot s-o spun, întrucît o confirmă scrisorile lui Cehov către ai săi: „Bunin a plecat şi sînt singur...“. Cînd eram numai noi 2, rîdea adesea cu rîsul lui molipsitor, îi plăcea să glumească, să scornească cîte şi mai cîte, tot felul de porecle caraghioase; cum i se făcea mai bine, era inepuizabil în această privinţă.

Cîteodată scorneam împreună povestiri: ba despre un prăpădit de slujbaş cu apucături despotice, ba vreo povestire sentimentală cu eroine care se numeau Irlanda, Australia, Nevralgia, Isteria şi altele în genul acesta. Idei strălucite avea cu duiumul...

Uneori îi citeam din povestirile lui mai vechi, pe care le pregătea pentru o nouă ediţie. Îl vedeam adesea ştergînd fără milă cîte o povestire întreagă, şi aproape scriind-o din nou...

Cîteodată şedeam tăcuţi şi răsfoiam ziare şi reviste. Rîdeam de unele recenzii la povestirile lui şi mai ales la ale mele. Criticii se temeau încă să-şi spună părerea despre mine şi căutau să afle pe cine pastişez. Din cînd în cînd găseau la mine „dispoziţii cehoviene“.

Înviorat, şi chiar emoţionat, exclama, aprinzîndu-se uşor:

– Ah, ce stupid! Ce stupid!

Şi pe mine mă omorau cu „nuanţele turghenievene“...

* * *

Îl văd pe Cehov mai mult vioi şi surîzător, decît posomorît, iritat, deşi în cei 4 ani de relaţii apropiate l-am cunoscut şi în perioadele proaste ale bolii sale. Acolo unde se afla Cehov bolnav, domneau gluma, rîsul şi chiar ştrengăriile.

Nu l-am văzut niciodată în halat, întotdeauna era îmbrăcat îngrijit şi curat. Îi plăcea pînă la pedanterie ordinea, însuşire ereditară, la fel ca şi perseverenţa şi spiritul sentenţios, şi ele moştenite.

* * *

Mînca puţin, dormea puţin, ţinea mult la ordine. În camerele lui era o curăţenie exemplară, dormitorul său semăna cu iatacul unei tinere fete. Oricît de slăbit era uneori, nu-şi îngăduia nici cea mai mică concesie sub aspect vestimentar.

* * *

Era concis şi zgîrcit la vorbă chiar şi în viaţa de toate zilele. Ţinea extrem de mult la cuvînt; cuvîntul emfatic, fals, livresc îl irita. El însuşi avea un mare dar al vorbirii. Întotdeauna vorbea în maniera sa proprie, clar, corect. În felul cum vorbea, nu se simţea scriitorul; folosea comparaţiile şi epitetele rar, iar dacă le folosea, de cele mai multe ori, nu ieşeau din comun, iar el nu făcea niciodată paradă de ele şi nu savura niciodată un cuvînt al său bine plasat.

* * *

Mereu am impresia că deşi Cehov se ridicase la o treaptă înaltă în literatură, ocupînd un loc aparte, nu-şi dădea totuşi seama de valoarea sa.

* * *

Era una din predilecţiile noastre să vorbim despre literatură: Anton Pavlovici se arăta întotdeauna încîntat de Maupassant, Flaubert, Tolstoi, de „Taman“ al lui Lermontov.

– Cînd o muri Tolstoi, se duce totul de rîpă! spunea adesea.

– Literatura?

– Şi literatura.

Aici se înşela însă, pentru că literatura începuse „să se ducă de rîpă“ încă de pe cînd trăia Tolstoi.

* * *

Spunea adesea:

– Ce fel de dramaturgi sîntem noi? Singurul dramaturg autentic e Naidenov; e un dramaturg înnăscut, cu un adevărat resort dramatic pe dinăuntru. Acum trebuie să mai scrie 10 piese, din care 9 să cadă, în schimb a 10-a va cunoaşte iarăşi un succes de pomină.

Şi, după o tăcere de cîteva clipe, izbucnea deodată în rîs:

– Ştii, nu de mult, am fost la Tolstoi, la Gaspra. Zăcea încă în pat, dar mi-a vorbit mult şi despre toate şi, printre altele, despre mine. În sfîrşit, mă ridic şi dau să-mi iau rămas bun. Îmi reţine mîna şi spune: „Sărută-mă“, iar după ce îl sărut, îşi apropie iute gura de urechea mea şi spune repede, bătrîneşte şi energic: „Să ştii, totuşi, că nu pot să sufăr piesele dumitale. Shakespeare scria mizerabil, dumneata scrii şi mai prost!“.

Seara, veneau uneori la cină musafiri: Teleşov, Gorki, după cină venea şi Elpatievici. Mă rugau cîteodată să le citesc vreuna din povestirile lui Cehov. Iată ce-şi aminteşte Teleşov: „Anton Pavlovici mai întîi se încrunta, simţindu-se stingherit să-şi audă propria operă, apoi începea să zîmbească fără să vrea, şi pe urmă, pe măsură ce se desfăşura povestirea, se zguduia de rîs în jilţul lui moale, dar pe tăcute, silindu-se să se stăpînească“.

O dată, după ce a ascultat una din povestirile sale „aşchiate“, a spus:

– Vă este uşor acum să scrieţi povestiri, v-aţi obişnuit cu toţii s-o faceţi, dar eu am fost acela care a deschis drum schiţei, şi cîte ocări nu am îndurat pentru asta!... Mi se cerea să scriu un roman, căci altfel nici nu era chip să te numeşti scriitor...

* * *

Da, e adevărat, îi plăceau restaurantele. Îi invita întotdeauna pe toţi prietenii săi, ori la prînz, ori la cină. Îi făcea plăcere să-i ospăteze. Îi plăcea priceperea mea în ale vinurilor, dragostea mea pentru gustări şi mîncăruri alese, ceea ce, de fapt, preţuia la mine şi Evghenia Iakovlevna, care era o mare maestră în arta culinară şi căreia îi plăcea, de asemenea, să aibă oaspeţi...

* * *

Ce gîndea el despre moarte?

Spunea de multe ori, stăruitor şi ferm, că nemurirea, viaţa de după moarte, sub orice formă ar fi, e un moft:

– Superstiţie! Iar orice superstiţie e îngrozitoare. Trebuie să cugeţi clar şi îndrăzneţ. Cîndva, noi doi o să stăm temeinic de vorbă despre asta. Am să-ţi demonstrez, aşa cum 2 ori 2 fac 4, că nemurirea e un moft.

Pentru ca, mai tîrziu, să afirme, în cîteva rînduri, cu şi mai mare fermitate, contrariul:

– În nici un caz nu putem dispărea după moarte. Nemurirea e o certitudine. Aşteaptă, am să ţi-o dovedesc...

* * *

Cehov spunea:

„Scriitorul trebuie să se străduiască neapărat să devină un observator ager şi neobosit... Aceasta trebuie să devină un fel de a doua natură“.

* * *

Despre „decadenţii“ din Moscova, cum li se zicea pe-atunci, a spus o dată:

– Ce fel de decadenţi sînt ăştia? Nişte zdrahoni de bărbaţi! Ar trebui trimişi la batalioanele de pedeapsă...

* * *

O dată, în societatea unui mic grup de intimi, s-a dus la Alupka, unde a luat masa la un restaurant. Era vesel, glumea mult. Deodată, de la masa vecină, s-a ridicat un domn, cu paharul în mînă:

– Domnilor, propun un toast pentru Anton Pavlovici, aflat în mijlocul nostru, mîndria literaturii noastre, cîntăreţul stărilor sumbre...

Cehov s-a făcut alb la faţă, s-a ridicat şi a ieşit.

* * *

S-a bucurat o dată foarte mult, cînd i-am povestit că diaconul de la noi din sat, aflat la onomastica tatălui meu, a mîncat, pînă la ultimul bob, 2 străchini de icre. Cu povestea asta şi-a început nuvela „În rîpă“.

Îi plăcea să repete că dacă omul nu lucrează, nu trăieşte în permanenţă într-o atmosferă artistică, poate el să fie chiar înţeleptul Solomon, că tot se va simţi gol pe dinăuntru şi incapabil.

Cîteodată, scotea din sertarul biroului carnetul său de însemnări şi, ridicîndu-şi faţa în sus, cu lentilele ochelarilor sclipind în lumină, îl agita în aer:

– O sută de subiecte, nici mai mult, nici mai puţin! Da, stimate domn! Nu ca voi, tinerii! Muncesc, nu glumă! Dacă vrei, îţi vînd vreo două!

* * *

Un scriitor se lamenta: „Îmi vine să plîng de ruşine, cînd mă gîndesc cît de slab şi cît de prost am început să scriu!“.

– Ce tot spui, ce tot spui ! a exclamat el. E chiar minunat să începi prost! Înţelege că dacă unui scriitor începător îi izbuteşte totul imediat, s-a zis cu el!

După care s-a apucat să demonstreze, cu multă pasiune, că se maturizează devreme şi repede numai oamenii capabili, adică cei lipsiţi de originalitate şi, în esenţă, lipsiţi de talent, deoarece capacitatea, fiind identică cu însuşirea de a te adapta, „duce o viaţă uşoară“, pe cîtă vreme talentul se chinuie, căutînd să se manifeste.

* * *

Lui Cehov nu-i plăcea succesul de care se bucura. Îi era teamă de gloria sa, îi era teamă să devină „un scriitor la modă“.

Ivan Bunin

(Traducere de Igor Block)