PAGINA I

Biblioteca Naţională Amintiri din Bucureştii de altădată

„Poduri“ şi bulevarde

Liniile magistrale ale unui oraş, drumurile lui de mare circulaţie, sînt în general cele de penetraţie, continuatoare ale marilor drumuri ale regiunii înconjurătoare. Îndrăgostit de oraşul meu, aşa cum era el, învăţasem pe dinafară „Geografia“ lui Gorjan pentru clasa a II-a primară, în care oraşul Bucureşti era reprezentat într-o formă circulară, din centrul său pornind spre periferie „căile“ cu nume modernizate. Vechiul Pod al Mogoşoaiei, care ducea spre Ploieşti, devenise, după războiul pentru independenţă, Calea Victoriei. Uliţa Herăstrăului devenise Calea Dorobanţilor. Podul Tîrgului de Afară fusese rebotezat Calea Moşilor. Uliţa Tîrgoviştei devenise Calea Griviţei, iar Podul de Pămînt, Calea Plevnei. Podul Caliţei, sau al Calicilor, apărea la Gorjan cu numele nou de Calea Rahovei.

Istoricul Pod al Beilicului, tradiţionala cale triumfală prin care îşi făceau, pe vremuri, intrarea în Bucureşti noii domnitori cu firman de la Poartă, precum soliile Porţii care aduceau porunca de mazilire, devenise Calea Şerban Vodă. Singurele căi care-şi păstrau denumirile tradiţionale erau cele ce aminteau de vreo veche familie boierească: Calea Văcăreşti, Calea Dudeşti.

Principalele căi de acces în Bucureşti erau cele mai îngrijite, mai circulate, mai atrăgătoare prin comerţul care se practica de-a lungul lor. Începutul sistematizării stradale s-a datorat calamităţilor care s-au abătut asupra oraşului: incendiile şi inundaţiile. „Focul cel mare“ din 1847, care a distrus tot centrul comercial al vechiului Bucureşti, întinzîndu-se pînă departe pe Calea Moşilor, a prilejuit prima reconstrucţie mai ordonată a centrului. A trebuit însă să treacă mai bine de două decenii ca acest început să fie continuat.

Prin 1870 a fost străpunsă o stradă dreaptă, largă, cu trotuare plantate, care, după moda franceză, a primit denumirea de „bulevard“. Primul crîmpei al „bulevardului“ începea din dreptul vechii Străzi Colţea, în punctul unde se află acum Piaţa Bălcescu. Pentru tăierea bulevardului au fost sacrificate vechile clădiri ale Mînăstirii Sf. Sava, care adăposteau faimoasa şcoală Sfîntul Sava, aflate pe locul unde se găsesc astăzi monumentele lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu. Noul bulevard se îndrepta spre Vest, trecînd prin faţa clădirii Universităţii, construită după planurile primului arhitect român, Alexandru Orăscu, fost mult timp şi rector al acesteia. Construcţia avea corpul central împodobit cu o frumoasă colonadă în stil clasic, distrusă de bombardamentul aerian din 1944.

Crîmpeiul de bulevard traversa apoi Calea Victoriei, formînd, la încrucişare, răspîntia cea mai aglomerată a Capitalei de atunci, punctul cel mai atrăgător pentru publicul de gură-cască. La un colţ se afla, ca şi acum, Hotelul Bulevard, a cărui proprietate a trecut prin mai multe mîini, precum cele ale bancherului Herdan, ale negustorului braşovean Ghiţă Pop ş.a. În partea opusă, pe locul unde se află Casa Centrală a Armatei, era vechea şi marea Biserică Sărindar, cu cîte o turlă la fiecare colţ. Biserica, ridicată de Matei Basarab, era, pe vremea copilăriei mele, dezafectată şi aproape ruinată. Curtea din jurul ei, plină de bălării, era împrejmuită, spre Calea Victoriei şi bulevard, de un grilaj vechi de fier. Bulevardul se sfîrşea în dreptul Străzii Brezoianu. Mai tîrziu, bulevardul a fost prelungit spre Vest, dincolo de Strada Brezoianu, trecînd peste maidane imense. Ultima porţiune se sfîrşea în punctul unde bulevardul atingea cursul Dîmboviţei. Aşa cum a existat, mulţi ani, acest bulevard nu conducea nicăieri şi nu avea nici un racord cu vreuna din împrejurimile oraşului. El era însă prima realizare dintr-un plan de degajări spaţiale, care s-a putut înfăptui mai tîrziu.

Desigur, bulevardul, de-a lungul căruia alternau terenurile virane şi primele construcţii stinghere, cu cîteva etaje, era o atracţie pentru bucureşteni şi provinciali, o creaţie senzaţională. De o parte şi de alta a Universităţii, unde, după primul război mondial, s-au ridicat noile aripi ale înaltei instituţii de învăţămint, erau grădini cu plantaţii bogate. În cea de la colţul cu Str. Academiei erau rînduite sculpturile scoase de la marele monument roman de la Adamclisi. Mai departe, între acest colţ şi Calea Victoriei, era un mare teren viran pe care se aciuiaseră boxele anticarilor, fiecare cu dulapul lui. Între anticari trona bătrînul Eskenazi, înalt, cu favoriţi cărunţi, cel mai preţuit prieten şi furnizor al cărturarilor bucureşteni, care, în drumul lor spre Universitate, treceau prin faţa anticarilor. Mai la vale de Calea Victoriei, dincolo de Biserica Sărindar, pe locul unde s-a construit Hotelul Cişmigiu, era un al 2-lea centru de anticari şi negustoraşi. Intre aceştia îl cunoşteam pe Hecht, negustor de olărie şi ceramică, tatăl vestitului filolog de mai tîrziu Candrea.

Peste drum de Cişmigiu, se afla marele maidan Duca, servind la petreceri populare; adăpostea Căluşei, panorame şi alte îndeletniciri distractive, iar la mijloc rău-famata „Casă Duca“, o clădire dărăpănată cu 3 etaje, centru de scandaluri şi bătăi pînă noaptea tîrziu. Toată această parte a bulevardului a fost curăţată de fauna care forfotea, ziua şi noaptea, numai prin raderea Casei Duca şi a cocioabelor care înconjurau maidanul şi construirea clădirilor care adăpostesc Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti şi alte instituţii.

Nici Liceul „Lazăr“ nu exista: construcţia acestuia datează din 1891, el funcţiona în nişte case scunde din curtea Bisericii Sf. Gheorghe Vechi, devenite apoi localul noului gimnaziu ,,Gh. Şincai“.

Bulevardul se termina cu faimoasa grădină Zdrafcu, foarte preţuită de amatorii de petreceri „la verdeaţă“, sub cerul liber. Pe aceste locuri s-au construit mai tîrziu Palatul Facultăţii de Drept, Opera şi alte clădiri.

Prin 1882-1884 s-a terminat marea lucrare edilitară a rectificării şi canalizării Dîmboviţei. Legea privitoare la această lucrare data încă din 1864 şi emana de la domnitorul Cuza, care fusese impresionat de devastările produse de inundaţii. La elaborarea planurilor lucrării a luat parte, alături de specialişti străini, şi unul din primii ingineri români, Cerchez. Am povestit în altă parte cum, copil fiind, am văzut de cîteva ori apele Dîmboviţei curgînd într-o albie de scînduri la suprafaţa solului, pe cînd alături se săpa tranşeea adîncă ce urma să devină canalul apelor adunate şi domesticite. De-a lungul timpului, canalul Dîmboviţei şi-a schimbat înfăţişarea. La început, taluzurile erau acoperite cu peluze verzi, bine îngrijite. Proasta gospodărire a unor primari neglijenţi a lăsat ca peluzele să fie năpădite de buruieni şi de vegetaţie sălbatică. În partea centrală, canalul Dîmboviţei a fost acoperit cu un planşeu de beton, lichidînd astfel, vizual, singurul curs de apă al Bucureştilor. Dealtfel, cu timpul, datorită aceleiaşi neglijenţe, apele Dîmboviţei au devenit mai mult o scursoare a diferitelor fabrici, aşezate pe mal, compromiţînd cu totul efectul estetic pe care un rîu îl aduce zestrei de frumuseţe a unui oraş.

În anul 1893, Dîmboviţa „a venit mare“, inundînd cartierele Grozăveşti şi Cărămidari, unde rîul nu era canalizat. Apoi, distrugînd stăvilarul de la Malmaison, a năvălit în albia canalizată, pînă aproape de nivelul străzii. Paşnica gîrlă devenise un fluviu impetuos, care-şi tîra ameninţător apele tulburi-cenuşii. După această experienţă s-a procedat la prelungirea canalizării şi pe porţiunea de dincolo de calea ferată care unea Gara de Nord cu Gara Filaret. Pe vremuri, în incinta Bucureştilor se vărsau în Dîmboviţa numeroase gîrliţe şi lacuri. Am auzit pe bătrîni vorbind de Bucureştioara, ieşită din lacul secat în 1873, care a devenit umbroasa Grădină a Icoanei. Gîrliţa trecea pe la „scaunele măcelarilor“, de pe locul care multă vreme le-a păstrat amintirea (Strada Scaune, devenită N. Filipescu) şi se vărsa în Dîmboviţa, în dreptul ulicioarei Bazaca, dispărută în urma străpungerii „bulevardului“, care continuă spre Calea Şerban Vodă, actualul Bulevard Bălcescu. De la contemporanii copilăriei mele ştiam de lacul de la Sf. Elefterie, în care se prindea peşte şi în mijlocul căruia se afla, pe un ostrov, Biserica Sf. Elefterie Vechi, existentă şi astăzi, însă fără apa înconjurătoare. Pe locul fostului lac s-a construit Cartierul Sf. Elefterie, cu vile cochete, care aveau apă infiltrată în subsoluri (Cartierul Cotroceni – nota red. R.M.).

Prelungirea „bulevardului“ spre Est, pînă la Şoseaua Pantelimon, s-a realizat mai tîrziu, prin 1890, ca şi începerea străpungerii Nord-Sud, care, dublînd Calea Victoriei, prea îngustă şi întortocheată, avea să doteze Bucureştii, în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu artera centrală cea mai modernă şi cea mai utilă. Continuarea acestei străpungeri spre Şerban Vodă a tăiat în două dedalul de vechi uliţe negustoreşti din partea centrală, cea mai veche, a oraşului, Cartierul Sf. Gheorghe-Bărăţie-Piaţa Mare. Ea a pus capăt existenţei seculare a ulicioarei Bazaca, dintre fosta Stradă Carol şi Piaţa Mare, scurtă, îngustă, dar foarte pitorească, mărginită, de o parte şi de alta, de prăvălioare cu tarabe descoperite dinaintea lor, pline de mărfuri ieftine, îndeosebi stămbărie, cercetată de mărginaşi şi săteni, adevărat crîmpei de bazar oriental.

Două realizări mi s-au părut demne de a marca o nouă orientare a edililor Bucureştilor, de la primatul centrului spre o concepţie mai largă, în care socialul îşi avea şi el locul: înfiinţarea „Societăţii comunale pentru construirea de locuinţe ieftine“, de pe urma căreia au apărut, ca prime rezultate, cartierele Clucerului şi Lînăriei, precum şi cea a „Societăţii comunale a tramvaielor“, în vederea înzestrării Capitalei cu un mijloc de transport rapid şi ieftin.

Grădinile

Ele formau o notă specifică a vechiului Bucureşti, remarcată de străinii care îl vizitau. Străzile comerciale, cu case lipite una de alta, cu prăvălii la parter şi fără curţi interioare, constituiau o raritate. Oraşul era plin de străzi pe care se aflau case de obicei cu un singur rînd, pentru o singură familie, cu curţi mai mari sau mai mici, cu grădini mai mult sau mai puţin îngrijite.

Bucureşteanul ţinea foarte mult să-şi aibă casa lui proprie. Chiar dacă sta cu chirie, dorea să-şi aibă curtea lui. La soroacele de mutare, una din principalele calităţi pretinse de chiriaş viitoarei locuinţe era să fie „singură în curte“. Partea dinspre stradă a curţii era „grădiniţa cu flori“. Ea nu lipsea nici din curţile fundăturilor de mahala. Grădiniţa era cu atît mai mult de apreciat, cu cît apa de udat era adusă cu doniţa de la puţul din vecinătate, gospodarul făcînd de cîteva ori naveta, între puţ şi curte, numai pentru nevoile florilor.

Începînd cu creşterea populaţiei, construcţiile s-au îndesit, curţile şi grădinile fiind, rînd pe rînd, sacrificate. Cu aceasta, originalitatea Bucureştilor, mai ales în centru, a dispărut.

Vechiul oraş dispunea de o singură grădină publică în centru: Cişmigiul. Suprafaţa lui era mai mică decît acum, ea crescînd după primul război mondial, prin exproprierea unor case de pe străzile Schitu Măgureanu şi Ştirbei Vodă. Lacul din mijloc era pe vremuri o băltoacă naturală, întregul teren făcînd parte din zona mlăştinoasă, de inundaţie, a Dîmboviţei, ca şi lacul de la Sfîntul Elefterie, de care am amintit mai înainte. Mama îmi povestea cum, prin preajma anului 1860, îşi făcea drum spre Grădina Cişmigiu, fostul „heleşteu al lui Dura neguţătorul“, pentru a contempla lucrările de asanare a lacului. La aceste lucrări erau folosiţi deţinuţi, aduşi la muncă, sub pază, de dorobanţi, îmbrăcaţi în costume vărgate. Mai înainte ca marele talent al arhitectului peisagist Rebhuhn să fi dat Cişmigiului aspectul de azi, în locul lungii peluze, exista o alee şoseluită, loc de predilecţie al bucureştenilor pentru plimbările de seară. Aleea se încheia, la capătul dinspre Biserica Schitu Măgureanu, printr-o grotă artificială, cu cascadă şi jocuri de ape, care au funcţionat scurtă vreme.

Afară de Grădina Cişmigiu, Bucureştii nu mai dispuneau decît de cîteva oaze de verdeaţă, exceptînd, bineînţeles, grădinile particulare. Intre ele se aflau Grădina Icoanei, cu copaci deşi şi umbroşi, vechea grădină a Episcopiei din faţa Atheneului Român, care înainta pînă la Calea Victoriei, şi grădina din jurul Bisericii Sf. Gheorghe. Şoseaua Kisseleff, cu parcurile ei laterale, era, pe atunci, prea depărtată de cartierele populare ale oraşului şi, lipsită de legături de comunicaţie rapide şi ieftine, era frecventată mai mult de oamenii avuţi, care aveau echipaje proprii sau cărora le dădea mîna să plătească o cursă cu trăsura. Marele parc de la Filaret (viitorul Parc al Libertăţii, sau Parcul Carol – nora red. R.M.) a fost creat în 1906, cu prilejul Expoziţiei jubiliare. A fost, pe atunci, una dintre cele mai fericite realizări urbanistice, prin întindere, relief bine folosit şi bogăţie a plantaţiilor. Merită să nu fie uitate numele creatorilor acestui parc: prof. dr. C. Istrati, arhitecţii Victor Ştefănescu şi Ştefan Burcuş, grădinarul peisagist Redont. Parcul era dominat de opera lui Burcuş – Palatul Artelor, construit pe deal, una din puţinele perspective din oraş.

Dragostea de verdeaţă a românului era exploatată din plin de restauratori, care dădeau numele de „grădină“ spaţiilor plantate, mai întinse spre periferie, mai restrînse la centru, unde grădina se rezuma, adeseori, la cîteva hîrdaie cu leandri, dacă nu chiar la cîţiva pomi zugrăviţi pe calcanul casei vecine, folosite drept restaurante de vară. Astfel de grădini se găseau în toate cartierele; unele reputate pentru diferite specialităţi culinare; altele, pentru vreun lăutar renumit. „Grădinile“ cele mai de frunte se aflau la periferie, unde nu se punea problema spaţiului. N-am apucat celebra „Vilă regală“ de la Şosea, dar auzeam în copilărie de „Grădina Bordei“, de „Herăstrăul“ lui Toboc. Ca tînăr, am fost de cîteva ori la „Trocadero“, de la Filaret, înghiţit ulterior de Parcul Filaret, sau la „Grădina Băicoianu“, înghiţită de noul (pe atunci) Cartier Suter. Aceste două mari grădini puteau găzdui serbări cîmpeneşti, organizate de societăţi, care atrăgeau sute sau chiar mii de petrecăreţi. In grădinile de la Filaret se ţineau de multe ori şi serbările care urmau manifestaţiilor socialiste de 1 Mai.

Din aceeaşi categorie a marilor grădini-berării şi restaurante făceau parte „Şiştat“-ul, „Grădina de dare la semn“ a coloniei germane, pe locul actualului Cartier Dr. Lister, şi fabricile de bere Oppler, Luther şi Bragadiru. Alte asemenea puncte de atracţie, în serile de năduf din timpul verii, se aflau pe Strada 11 Iunie, „La leul şi cîrnatul“, urmat de „Adevăratul leul şi cîrnatul“, „Suzana“, „Luzana“... Grădinile din 11 Iunie reproduceau fidel viziunea edenică a bucureşteanului: grătarul sfîrîind cu tot felul de bunătăţi, bateria cu vin şi sifon la gheaţă, taraful de lăutari care să-i „zică“ de inimă albastră. Cele mai multe din aceste centre ale plăcerilor gastronomice au căzut pradă invaziei biruitoare a betonului armat.

Constantin Kiriţescu