PAGINA I

Amintiri despre Mihai Eminescu

În Strada Domniţa Anastasia, din Bucureşti, locuia, acum vreo douăzeci de ani, bătrînul compozitor muzical A. Flechtenmacher, pe care-l vizitam foarte des. Era un om blînd şi prea prietenos. Soţia sa, Maria Flechtenmacher, se retrăsese de la Teatrul Naţional şi conducea o revistă literară: „Femeia română“ la care colaboram şi eu.

Parcă văd şi acum locuinţa celor doi artişti: volume mari azvîrlite prin salon, note muzicale, portretul în ulei al lui Christian Flechtenmacher, jurisconsultul Moldovei pe vremea lui Mihai Sturdza; mobilă veche şi modestă.

– Pe la 1845 d[umnea]ta erai la Iaşi, d[omnu]le Flechtenmacher?

– Da. Eram şeful orchestrei teatrului şi compozitor muzical.

– Făceai muzică la piesele lui Alecsandri?

– Şi la ale lui Costache Negruzzi.

– Apropos! Ce fel de om era Alecsandri?

– Bun scriitor; dar era prea manierat, prea mînuşat. Era ciocoi. Costache Negruzzi, dimpotrivă, era cît se poate de prietenos, de apropiat.

– Ce spui?

– Da.

– D[umnea]ta, d[oam]nă, ai cunoscut, desigur, pe Eminescu?

– Pe Eminescu? Cum nu. A fost sufleor la teatru. Un tînăr cu părul cam lung şi cu mustăţile rase.

– Aşa se purta?

– Da. Ah! La Cernăuţi, în Bucovina, a avut haz...

– Ce?

– Eu eram în trupa lui Pascaly, care da reprezentaţii în Cernăuţi. Eminescu, sufleorul, umbla cu nişte ghete rupte, în nişte haine... vai de lume.

– Şi?

– Şi l-a observat Pascaly, directorul. Acest artist avea ceva din şcoala vechilor actori: prestanţa, aerul sentenţios. Cînd mergea pe drum, ţinea capul ca Napoleon. Mă mir cum a văzut el ghetele rupte ale lui Eminescu!

– I-a făcut observaţii?

– Nu. L-a întrebat dacă n-are altele mai bune. Poetul i-a răspuns că n-are.

– Păi, să-ţi cumperi...

– Să-mi cumpăr... dar n-am parale.

– Poftim cincizeci de lei... Să-mi vii diseară cu ghete şi cu haine! M-ai înţeles?

– Am înţeles, îi răspunse Eminescu, care umflă banii şi plecă prin oraş.

Cînd se întoarse seara, Pascaly îl luă din scurt:

– Ai cumpărat ghete şi haine, domnule?

– Da!

– Unde sînt?

– Uite-le.

Şi-i arătă operele complete ale lui Goethe şi ale lui Heine.

– Uite, Goethe şi Heine...

* * *

– L-ai cunoscut pe marele poet Eminescu?

– Da. Eram la Botoşani, şef de gară.

– Pe ce timp?

– Pe timpul boalei lui. Adică după ce se întorsese la Botoşani din străinătate.

– Era mai bine?

– Da. Însă, cum îl ştii... Poetul tot poet...

– Cu ale lui...

– Da. Într-o zi mă pomenesc cu Eminescu în biroul meu de la gară:

„– Bună ziua, d[omnu]le şef!“

„– Bună ziua d[om]nule Eminescu, ce te aduce pe la mine?“ El şezu pe scaun şi, după oarecare ezitare, răspunse: „– Te rog ceva, d[omnu]le şef...“ „– Poftim, domnule Eminescu, sînt la dispoziţia dumitale cu totul“ „– Nu-mi refuzi ce ţi-oi cere?“ „– Nu refuz nimic pentru d[umnea]ta“. „- Atunci, continuă el, am să te rog să-mi dai voie să dorm noaptea în salonul de rezervă al gării“.

„– Cu cea mai mare plăcere, domnule Eminescu“.

„– Îţi mulţumesc“. „– Mă rog, mă rog, n-am făcut vrun serviciu mare“.

– Şi s-a mutat la gară?

– Eminescu s-a mutat la gară.

– Cu bagaj?

–Bagaj? Hainele după el. El, nenorocitul, n-avea bagaj. N-avea nici măcar două gulere, ori două cravate. Era boem în toată puterea cuvîntului.

– Aşa l-am cunoscut şi eu în Bucureşti, pe cînd scriam amîndoi la „România liberă“ acum cincisprezece ani. El banii de marţi nu-i păstra pentru miercuri.

Nici cei de luni pentru marţi.

– Şi cum a petrecut la gară?

– Bine. Ziua umbla prin Botoşani şi noaptea venea la gară şi se culca în salon.

– Era elegant salonul?

– Foarte elegant mobilat: canapeaua, scaunele costau vreo patru mii de lei. Numai atlaz şi pluş...

– Bună cameră.

– Bună. Poetul, însă, a venit într-o noapte cam cu chef şi a umplut de noroi tot...

– Pagubă.

– Pagubă enormă.

– Şi ce-ai făcut?

– Nimic. Eminescu a rămas foarte mîhnit şi mi-a cerut iertare. „– Nu e nimic, domnule Eminescu... O să reparăm totul...“

– Săracul!

– A plecat trist. Pe seară a venit iar la mine.

„– Domnule şef, am să te rog ceva“.

„– Poftim, domnule Eminescu“.

„– Ai o magazie pentru mărfuri“.

„– Da, domnule Eminescu. Dar de ce?“

„– Să-mi dai cheia magaziei, căci vreau să dorm acolo noaptea. Te rog“.

„– E cu putinţă?“

„–Neapărat. Altfel mă supăr, plec, dorm pe cîmp“.

„– Păi, în magazie nu e pat, nu e saltea“.

„– Nu-mi trebuie. Dorm pe saci“.

– I-ai dat cheia?

– I-am dat-o.

– Bietul poet!

– Da! Mi-aduc aminte. Era-n noaptea Crăciunului.

Eminescu întins pe saci plini de faină s-a culcat cu pălăria sa moale sub cap [î]n loc de pernă, pe cînd p-afară copiii începuseră să cînte: „Sculaţi, sculaţi, boieri mari, c-au venit colindători“.

* * *

– Eram secretar de redacţie la „Timpul“, îmi spuse d[omnu]l R., cu care vorbeam despre Eminescu, şi tocmai citeam revista politică, ce detese pentru ziar marele poet.

– Ultima revistă...

– Da, ultima. Începutul era bun, însă, pe la mijloc, nu mai înţelegeam nimic...

– De ce?

– O dăduse în calcule algebrice. Pe la sfîrşit, însă, revenea iar la subiect...

– Şi ce-ai făcut?

– Eu, ca secretar de redacţie, eram răspunzător de tot ce se publica în gazetă, articol îmi trebuia... M-am apucat de am corectat p-acesta cu chiu cu vai, scoţînd afară aberaţiunile şi legînd cum am putut începutul şi sfîrşitul.

– S-a publicat?

– S-a publicat aşa. Dar ce-am păţit!

– Ce?

– Vine Eminescu cu o gazetă în mînă, furios...

„– Ce e asta, domnule?

– Care, domnule Eminescu?

– Articolul acesta...

– Ce are?

– Mi l-ai stricat d[umnea]ta...

– L-am modificat puţin...

– Cine ţi-a dat voie?

– Scuză-mă, am îndrăznit...

– Cum ţi-ai permis dumneata?

– Te rog...

–Te-mpuşc...“

Şi zicînd vorbele acestea, Eminescu scoase un revolver nou şi-l îndreptă spre mine.

– Te-ai speriat?

– Mai e vorbă, dragă Teleor?!

– Ce-ai făcut?

– M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o uşă ce era deschisă în apropiere.

– Dar poetul?

– Nu ştiu ce-a mai făcut.

– A tras?

– Nu.

– Cînd l-am întîlnit în redacţie peste cîtva timp, a început să rîdă şi rîzi, şi rîzi. Mi-a zis:

„– Cum credeai, bre, c-o să te-mpuşc? Uite, revolverul e gol!

– M-ai speriat, domnule Eminescu!

– Te-ai speriat! Ha! ha! ha!“ A rîs, apoi, o grămadă.

– Îşi uitase de articol?

– Îşi uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d[omnu]l Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine-n frîu.

– Ce făcea?

– În noaptea aceea a luat o birjă şi s-a dus la Şosea.

– Să se plimbe?

– Ce să se plimbe?! Acolo a început să tragă în aer focuri de revolver, de se speriase lumea.

– N-a atins pe nimeni?

– Nu. Se amuza numai. Poliţia, neapărat, a pus mîna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d[omnu]l Maiorescu, şi de aici...

* * *

Mai toţi scriitorii geniali au slăbiciunile lor care, pentru mulţi, par ridicole şi neexplicabile, dar pentru cei care cunosc adînc sufletul unui scriitor şi mai ales pentru medici, ele sînt o urmare firească a zbuciumărilor sufleteşti extraordinare, a muncii grele, supraomeneşti la care sînt supuse celulele nervoase într-un şir îndelungat de ani. Un braţ care lucrează se oboseşte şi te doare: de ce oare creierul n-ar obosi şi el şi nu te-ar durea? Durerea creierului, însă, se exprimă nu prin durere în felul celei a muşchilor sau a oaselor, ci prin idei supărătoare, prin obsesiuni, prin melancolie, pesimism, îndoială, temeri, depresiune morală, exagerarea unor sentimente şi a unor lucruri. Scriitorul, de multe ori atinge ceea ce se numeşte bariera nebuniei. Încă un pas, şi el poate sări dincolo de barieră - după cum s-au văzut o mulţime de cazuri.

Criticul Brandes, făcînd odată o vizită marelui dramaturg Henrik Ibsen, a văzut pe masa acestuia nişte bibelouri curioase, între care şi un drăcuşor negru. După ce-au convorbit împreună mai mult timp, la plecare, Brandes şi-a luat curaj şi a întrebat cam în glumă pe Ibsen:

– Dar la ce-ţi slujesc toate aceste jucării?

Ibsen, foarte serios, ca şi cum ar fi răspuns la o întrebare de mare preţ, i-a spus:

– Acestea mă ajută să scriu. Dacă n-aş avea bibelourile astea pe masă, eu n-aş mai putea scri[e].

Ce rezultă d-aici? Că scriitorul căzuse într-un fel de misticism bolnăvicios. Mai întîi, avea autosugestiunea că el, prin propriu-i talent, nu mai poate scri[e] nimic; apoi, altă autosugestiune puternică în ce priveşte influenţa fetişistă a unor anume obiecte care îl protejau pe el anume, numai pe el, şi de care, despărţindu-se, ar rămîne un simplu bătrîn fară putere, fară inspiraţie, fără idei şi fără şansa d[e]-a duce la bun sfîrşit o operă de valoare. Şi cu toate acestea, omul ăsta era genial, da la lumină piese în care se găseau cugetări pline de morală, de-nţelepciune, de învăţătură, de educaţie, pentru lumea întreagă!

Brandes a plecat uimit de cele auzite de la Ibsen.

Tot asemenea, la noi, marele poet Mihai Eminescu, în timpii din urmă, avea talismanul lui, după cum am văzut eu, şi după cum poate confirma un prieten intim al lui, d[omnul] Mihail Brăneanu, cu care a lucrat şi s-a întîlnit zilnic mulţi ani în redacţia „României Libere“ şi acasă.

Acest talisman consta din nişte ierburi, buruiene verzi, cu care poetul îşi umplea întotdeauna ghiozdanul de piele ce ţinea la subţioară şi în care punea şi manuscriptele.

Credinţa lui Eminescu în puterea ajutătoare a acelor ierburi era extraordinară.

D. TELEOR