PAGINA I

Această scenă istorică se poate repeta oricînd AŞA A FOST PUSĂ OPINCA ROMÂNEASCĂ PE CUPOLA PARLAMENTULUI DIN BUDAPESTA (AUGUST, 1919)

Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit la stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra Palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut...

Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche, şi-a zis: ,,Să dau în jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă...

Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată...“

Zis şi făcut.

Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului, şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat, ca un pui de urs, şi a pus-o, drept căciulă, în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.

Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui...

,,Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferenczy, un distins avocat, pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arată cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă întreagă s-a temut...

„Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?“ mai rosti domnul Ferenczy, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.

Apoi se întoarse cu privirea spre mine şi, deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor“, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare, şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

„Este chiar acolea, domnule maior“, îmi răspunse vînătorul, mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Don sergent Iordan.

– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuiat opinca ceia deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule maior, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să-ndemne şi pe alţii...

Mă-ntorc puţin spre stînga şi, nu departe, zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţiune. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.

Întreaga oaste românească, întreaga naţie, mi s-a părut că se oglindeşte în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă...

De-aş fi fost singur - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... şi - poate i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat.

Dar!... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferenczy pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul, care, fără o intenţie răutăcioasă, desigur şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi....“

Şi domnul Ferenczy, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mai mir că sînteţi aci...“

* * *

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.

Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce, în faţa durerii domnului Ferenczy, nu i-am putut da.

L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi, nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine, şi cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea, părea înfăşurat, cu totul, într-un covor de petece, căruia expresiunea lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît, sub urechea dreaptă; mai în sus de labă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă...

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns, cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule maior“ şi, desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture ce mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta şi care se vedea, în întregime, printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată, ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru.

Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine, zic... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? în ce lupte?...“

Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule maior. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa, în aprilie, că eu, domnule maior, am fost poate în 40 de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru...pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort...“

- „Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru’ Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci, la Budapesta?“ Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse, sfătos şi cu mîndrie:

„E lucru mare, domnule maior... dar... am auzităra că mai e şi o Wienă!...“

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase dela 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să se poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „Faima şi duhul românesc cît mai departe şi peste România Mare, România spirituală, România fără hotare“.

General Marcel Olteanu

(Fragment din cartea „Husarul negru“, 1926)