PAGINA I

AŞA VĂ PLACE ISTORIA? IZBITOARELE ASEMĂNĂRI DINTRE FANARIOTUL NICOLAE MAVROGHENI ŞI MAFIOTUL TRAIAN BĂSESCU (1)

* NEBUNI * CHIORI * MARINARI * ŞantajiŞti * LACOMI * HOŢI * MEGALOMANI * „POZNE ALE FIRII“

În Cronicile muntene şi în Cronicile moldovene cercetătorul găseşte semănate vreo cîteva exemple de domni şi de boieri bolnavi de o boală nepricepută. Din auzite sau din văzute, bătrînii scriitori ne spun de aceşti „bolnavi“ multe şi nu uită, cuprinşi de sfîntă spaimă, să sfîrşească totdeauna cam astfel: „Această boală de sus le este trimisă; spre ispăşirea păcatelor, ori ale lor, ori ale părinţilor, ori ale moşilor-strămoşilor pînă nu ştiu la a cîta spiţă“.

De erau bărbaţi sau de erau femei, aceşti bolnavi nepricepuţi se topeau pe picioare, mîncau zid, le venea cînd să plîngă, cînd să rîdă; se zgîrceau, se întindeau, se înţepeneau, doreau totul şi nu doreau nimic; acum judecau drept, tare şi bine, şi tot acum băteau cîmpii; îi apucau multe şi de tot felul; „erau frenetici, adică bîiguiţi la fire“, după expresia lui Miron Costin.

Dar nici ei nu-şi explicau mersul acesta ciudat al vieţii, şi nici rudele, prietenii şi doctorii nu vedeau în boala lor decît urmarea vreunui blestem înfricoşat sau a vreunui crunt farmec aruncat asupră-le.

Maslurile şi molitvele Sfîntului Vasile cel Mare nu le aduceau uşurare decît dacă le erau spuse ori făcute după trecerea acceselor, după ce bolnavul fusese apucat şi cînd începea oboseala fizică peste măsură de adîncă şi prostraţia care-i dobora intelectualmente. Nu erau nebuni, dar erau primiţi, cum se zice spre Argeş; nu erau capii, dar nea-ntr-o parte. Într-o clipă erau ca lumea şi ca nelumea. Zdraveni acum şi în toată firea minţii şi a trupului, îi vedeai că dă peste ei din chiar senin „alte-alea“. Şi apoi ţin-te pînză să nu te rupi! Oamenii care se uitau la ei şi la „bazaconiile“ lor se închinau cu smerenie şi cu frică, şi spuneau de 3-4 ori pe „izbăveşte-mă, Doamne“ ori „ferească-mă, Stăpîne“.

Maniaci lucizi şi conştienţi, pe aceşti oameni medicina se sileşte azi a-i pricepe şi, atribuind năzdrăvăniile lor nevrozei sau slăbiciunii iritabile a centrilor nervoşi, ea caută să-i înţeleagă şi să-i tămăduiască nu cu molitvele Sfîntului Vasile, nici cu pioasele masluri ale strămoşilor noştri, ci cu ceea ce ştiinţa descoperă zilnic pentru reîntremarea organismului nervos al individului. Cînd un individ ai cărui nervi sînt ca bicele gata de plesnit trăieşte într-o continuă excitaţie, aşa că un pas îi mai trebuie pentru a da de-a dura pe priporul nebuniei, faptul e regretabil prin aceea că societatea resimte o pagubă în mic, iar cercul în care nevropatul trăieşte şi lucrează, o pagubă în mare. Însă omul cu temperamentul predispus foarte spre nebunie este un cap încoronat; cînd excentricităţile, ciudăţeniile şi năzdrăvăniile sale se săvîrşesc pe spinarea şi în dauna unui întreg popor, paguba este colosală, şi la lecuirea, la curmarea răului ştiinţa întregii lumi caută să lucreze – nu, bineînţeles, în modul cum s-a lucrat la lecuirea nenorocitului Ludovic al Bavariei. Înainte, cînd nici vorbă nu era de nevroză, şi necum de psihiatrie şi de psihopatologie, lumea suferea să fie guvernată de asemenea săriţi, zicîndu-şi: Dumnezeu ni i-a trimis astfel pentru pedepsirea păcatelor noastre. Nimic nu era de făcut în contră-le, căci, spune Miron Costin : „Domnul, ori bun ori rău, la toate primejdiile ferit trebuieşte, că, oricum este, de la Dumnezeu este“.

Faptele acestor maniaci încoronaţi, acestor creiere cărora nu le lipsea poate decît un grăunte mai mult de substanţă cerebrală pentru a deveni genii incomparabile, ar rămîne în mare număr nepricepute, dacă, astăzi, psihologia istorică sau, mai propriu, psihopatologia istorică nu le-ar explica prin nevroză sau prin degenerescenţa corpului şi a spiritului, mergînd crescendo din tată în fiu.

Pentru acest scop, psihologul cere astăzi istoricului amănuntele cele mai numeroase privitoare atît la fizicul, cît şi la psihicul suveranului ce studiază, pentru a explica bine cauza eficientă a tuturor actelor sale. Mulţumită lui Suetoniu, lui Tacit şi altor istorici romani, familia lui August, începînd de la cele două Iulii şi sfîrşind cu Nero, a putut fi pricepută cu deamănuntul din punctul de vedere psihopatic. Psihologii au ajuns la concluzia, întemeiată pe fapte reale, povestite de istorici, că toţi descendenţii lui August au fost nevropaţi din ce în ce mai povîrniţi spre nebunie, cu cît, prin ereditate, germenul degenerescenţei nervoase trecea din tată în fiu, pe urmă în nepot, şi aşa mai la vale.

N-avem multe amănunte asupra familiei lui Mavrogheni, asupra vieţii lui înainte de a fi domn în Ţara Românească şi chiar de cînd veni în România, spre spaima boierilor, spre mirarea străinilor şi spre crucirea adîncă a poporului, care nu l-a priceput decît chemînd în ajutorul minţii sale legendele şi închipuirile basmelor. Şi, cu toate că nu ştim despre tatăl lui decît că a fost un pescar din Insula Paros, iar despre el că fusese înainte de domnie un marinar pirat în Mediterana, faptele şi apucăturile lui morale şi intelectuale, acelea pe care le cunoaştem, ne arată, cu deplinătate, pe halucinatul, pe omul căruia îi lipsesc „una sau vreo cîteva doage“, după expresia poporului; pe individul fără echilibru în dezvoltarea firească a centrilor nervoşi; un fel de poznă a firii, cum îi zicea Văcărescu, un nevropat de felul clasic, cum l-ar numi azi psiho-patologul.

Din tot ce a făcut şi a vorbit Mavrogheni reiese cu elocinţă adevărul acesta: Mavrogheni nu era nebun, dar nu era nici în toată firea; Mavrogheni nu era un geniu, cum l-a făcut Vaillant şi, după el, Regnault, dar nu era nici un om „prost şi la fire, şi la gîndire, şi la simţire“, cum îl credea Văcărescu.

Mavrogheni era un maniac conştient, pornit spre cruzime şi sălbatice schingiuiri atît prin firea lui, cît şi prin aducătura împrejurărilor ; era un nevrozat într-o stare de intermitentă excitaţie; un halucinat bizar care, în căldurile vedeniilor, săltă totdeauna spre mari, colosale, şi deci imposibile fapte, dar căzu totdeauna în năzdrăvănii din cauza dezechilibrării facultăţilor sale.

Să vedem.

Din ianuarie 1786, la Constantinopol, Fanarul era furios şi de mînia lui răsunau toate ambasadele, precum şi Înalta Poartă. Rareori intriga grecească îşi pusese în mişcare toate bateriile pentru a dărîma un plan care – credeau fanarioţii –, de s-ar fi realizat, ar fi jignit adînc drepturile seculare ale strălucitelor familii din Fanar, drepturile Mavrocordaţilor, Ipsilanţilor, Moruzeştilor, Şuţeştilor şi altor bei, foşti bei şi viitori bei ai Ţărilor Române.

Furia Fanarului era pricinuită de zgomotul care devenea din ce în ce mai consistent şi care pretindea că la tronul Ţării Româneşti, în locul lui Mihalache Şuţul, avea să fie numit un Nicolae Petre Mavrogheni, un ostrovean din ostrovul Paros, un tăuşan, cum le ziceau turcii insularilor, fiu de pescar şi acum dragoman favorit al lui Kapetan-Paşa, Gezaerli-Hasan, care, şi el, era favoritul sultanului Abdul-Hamid şi al vizirului Iusuf-Paşa.

E peste putinţă, strigau fanarioţii, e peste putinţă să se dea Valahia lui Mavrogheni; iar Văcărescu, deşi mai liniştit decît fanarioţii – pe care o depeşă a ambasadorului francez, domnul de Choiseul -Gouffier, ni-i arată ca scoşi din marginile răbdării –, Văcărescu tot spune, îndesat şi mînios, că două sînt cauzele care nu permit şi nu vor permite ca această „poznă a firii“ să fie numit domn. Şi mai întîi, scrie deşteptul boier, pentru că din dragoman al lui Kapetan-Paşa niciodată nimeni nu se făcuse domn, al doilea pentru că „acest om nefiind crescut în Fanar, nu putea să ştie orînduielile Fanarului sau încai pe ale prea ‘Naltei Porţi, unde rămînea să ştie şi de aceste ţări, şi de obiceiurile noastre“.

Conform politicii ce urmau de un secol şi care era singura posibilă la Poartă, fanarioţii voiră să opună lui Gezaerli-Hasan şi vizirului Iusuf-Paşa pe un alt favorit al sultanului, pe Celebi-Petrache, „tarapangiul Porţii“. Celebi-Petrache, grec de neam şi pe cadavrul căruia Mavrogheni se sui la tronul Ţării Româneşti, fusese la-nceput bucătar, dar, în curînd, mulţumită deşteptăciunii şi norocului său, lăsă tigaia de coadă şi o porni în sus spre înalte funcţii, care în Turcia totdeauna tuturor au fost deschise cu nemărginită voie. Din hamal paşă, din limongiu vizir, din pirat Kapetan-Paşă şi din caecciu atotputernic favorit al sultanului, asemenea ridicări s-au văzut multe în Turcia.

Numit tarapangiu al sultanului, Celebi-Petrache cîştigă o avere colosală; se juca cu miile de pungi şi toate capriciile şi nesăturatele cereri ale lui Abdul-Hamid el le mulţumea la minut. Padişahul îl iubea, căci „tarapangiul“ îi dă butoaie de parale şi peşcheşuri cu toptanul.

În chestiunea numirii lui Mavrogheni, Celebi-Petrache, grec fiind, trebuia să ţină cu grecii. Era pentru el, odinioară, numai artist în iahnii şi baclavale, o mîndră plăcere să stea la vorbă cu străluciţii bei ai Fanarului, artişti într-ale intrigii, şi cu ei să lucreze la dărîmarea creditului lui Gezaerli-Hasan şi Iusuf-Paşa. Celebi-Petrache, era, deci, în contra lui Mavrogheni. Şi mai era în contra „tăuşanului“ Celebi-Petrache, pentru că fusese – cum şi ce fel, nu ştiu – amantul soţiei lui Mavrogheni, după mărturia unui contemporan.

Fanarioţii mai cîştigară în serai şi pe toţi doctorii străini ce îngrijeau de sultane. Doctorul Lorenzo promise că va stărui din răsputeri pe lîngă sultan şi rudele lui pentru ca Mavrogheni să rămînă tot dragoman de armată.

S-ar fi crezut că pungile lui Celebi-Petrache, diplomaţia unora din ambasadori - al Franţei şi al Austriei, bunăoară –, intrigile fanarioţilor, stăruinţele doctorilor în serai şi încălcarea flagrantă a tradiţiilor urmate în alegerea şi numirea domnilor în Ţările Române vor fi tot atîtea cauze care vor opri pe sultan în loc şi vor face să cadă pentru vecie candidatura lui Mavrogheni – ce monsieur Mavroyéni, cum îl numeşte cu dispreţ Laroche, secretarul francez al lui Şuţu la Bucureşti. Cu toate aceste piedici, norocul ostroveanului şi creditul lui Gezaerli-Hasan şi al vizirului Iusuf-Paşa, ambii favoriţi ai sultanului, fură mai puternice. Erau deştepţi fanarioţii, dar nici Kapetan-Paşa şi vizirul nu erau proşti. Ghiciră pe doctorii străini că lucrează în contra lui Mavrogheni şi, din ordinul sultanului, le interziseră intrarea în serai. Celebi-Petrache răspunse la acest atac direct, propunînd sultanului un peşcheş de 4 000 de pungi şi cîştigînd de partea sa pe nepotul lui Abdul-Hamid, viitorul sultan Selim al III-lea. 4.000 de pungi! Ploconul era într-adevăr imperial şi preaslăvitul padişah fu cît pe-aci să-ntindă mîna. În schimb, nu i se cerea decît să surghiunească pe vizirul Iusuf-Paşa. Gezaerli-Hasan văzu primejdia şi, la vorbele sultanului, care-i spunea ce dar împărătesc voieşte să-i facă Celebi-Petrache, el răspunse blînd că înalt-prealuminatul padişah ar putea nu 4 000 de pungi, ci zecimi de mii de pungi să primească de la Celebi-Petrache dacă, după lege, acest grec neruşinat ar fi pedepsit cum merită hoţiile lui.

Pierderea lui Celebi-Petrache fu hotărîtă. Abdul-Hamid, nici vorbă, voia mai bine, în loc de a primi un dar de la un ghiaur, să omoare pe acest kiopol-ghiaur şi să-i confişte toată starea, mai cu seamă – şi acesta era un motiv puternic în judecata sultanului –, pentru că Celebi-Petrache adusese de curînd pentru casa lui nişte tapete şi nişte covoare de o frumuseţe deosebită, iar sultanul tot acum construise pentru una din sultanele sale, dar nu mobilase încă, un palat pe marginile Bosforului.

Celebi-Petrache fu arestat şi pus la caznă pentru a-şi spune toate bogăţiile, iar în ziua cînd Mavrogheni, victorios, fu dus la serai ca să primească domnescul caftan, nenorocitul „tarapangiu“ fu tîrît înaintea cortegiului noului principe şi-apoi omorît din ordinul vizirului, aşa că, ieşind căftănit şi întărit din serai, în fruntea alaiului, Mavrogheni văzu cadavrul lui Celebi-Petrache şi auzi în mulţime glasuri care-i prevesteau şi lui aceeaşi soartă într-un apropiat viitor. Fanarioţii, speriaţi, tăcură, ambasadele nu ziseră nimic, afară de aceea a Rusiei, care, cîtăva vreme se prefăcu  supărată de numirea noului domn.

Mavrogheni plecă în ţară.

Nu ştim nici un amănunt referitor la modul cum el i-a ajutat pe Gezaerli-Hasan şi pe vizirul Iusuf-Paşa, protectorii săi, în lupta pe care aceştia o întreprinseseră la Poartă pentru a lui numire, şi nu ştim, iarăşi, nimic de cele ce făcu, cînd se simţi întîi domn al Ţării Româneşti. E peste putinţă ca nevroza să nu-l fi zguduit zdravăn în acele momente hotărîtoare, cu toate că s-ar putea susţine cu probe ştiinţifice că, adeseori, nevropaţii, în momente solemne şi decisive, se concentrează în sine, sînt numai minte şi judecată, şi au asupra lor înşile o putere supraomenească. Mavrogheni trebuie să se fi ţinut energic şi să fi pus straşnic frîu fanteziei şi năzdrăvăniilor sale, căci altminteri, dacă ar fi făcut de la început vreuna boacănă de tot, atît Pitarul Hristache, cît şi Dionisie Ecleziarhul, Fotino şi, mai cu seamă, Ienăchiţă Văcărescu, care nu putea să-l sufere, s-ar fi grăbit a o înregistra cu deosebite amănunte.

Nu făcu, deci, nimic la Constantinopol.

Veni în ţară, la Bucureşti, ca toţi domnii de mai-nainte. Se-arătă în primele zile blînd, bun, drept, liniştit, dîndu-şi multă osteneală a pricepe pe boieri, căci româneşte nu ştia deloc, iar turceşte şi greceşte, foarte puţin. Mavrogheni vorbea limba levantină, un fel de limbă a porturilor, amestecătură informă din toate limbile vorbite în mările din Bazinul Mediteranei.

Boierii – care, ca Ienăchiţă Văcărescu, aflaseră, prin corespondenţii lor din Constantinopol, cele ce se petrecuseră, de la 1 ianuarie pînă la 25 sau 26 martie 1786, în Fanar şi la Înalta Poartă, cu numirea lui Mavrogheni domn în Ţara Românească – ştiau ce fel de om este, adică o ictromă sau poznă a firii, un sărit, şi, de aceea, rămaseră încremeniţi, aşteptînd începerea năzdrăvăniilor. Poporul însă credea altfel. Pitarul Hristache zice: „La leatul optzecişişase/, După ce s-aridicase/ Cu domnia din norod/ Mihai Şuţul Voievod,/ Nu trecu cîteva zile/ Şi-auzim de domn că vine/ Unul ce a fost în treabă/ Dragoman pe Marea Albă/ Ce-i zice şi Mavrogheni,/ Iscusit şi om al trebi’;/ Şi încă şi-un dar mai are,/ Căci e om şi viteaz mare“.

Ajunse în ţară la sfîrşitul lui mai 1786. La Mitropolie, în ziua ungerii şi întronării, se purtase foarte bine. Nici o deosebire între el şi ceilalţi domni fanarioţi de mai-nainte. Slujba se făcuse după vechile obiceiuri ale ţării, mai bogate în pompă şi alai împărătesc de cînd cu grecii, numai că dascălul grecesc, în logosul-encomion ce rostise după slujbă, pusese - probabil, după ordinul noului bei – un paragraf, la auzul căruia boierii şi tot clerul simţiră ca un fel de răcoare nu de bine prevestitoare. Dascălul zisese: „Fieştecarele să se grijească a petrece bine şi cu fapte bune, căci acela ce va fi prins în vinovăţie va fi răsplătit de Măria Sa cu pedeapsă grea, de nu-i va rămîne rămăşiţe de luat ca răsplătire în cealaltă lume de la Dumnezeu“. Acest fapt, comentat foarte de boieri, trebuie alipit de un altul, care iarăşi îl scoate pe Mavrogheni afară din cercul obiceiurilor fanariote: de la Mitropolie şi pînă la Palat, noul domn ţinu a fi precedat de doi gealaţi îmbrăcaţi cu cămăşi de zale. De ce?

Alt fapt: garda lui personală nu era compusă din arnăuţi, ci din levantini, şi anume din galeongi, adică marinari de pe galioanele sultanilor, foşti piraţi, de felul cel mai crunt şi pe care azi nu-i mai vedem decît în operete, dar care, pînă la cucerirea Algerului de către francezi, erau spaima oraşelor de pe ţărmul Mediteranei.

Galeongii lui Mavrogheni se făcură de pomină în Bucureşti. Pitarul Hristache zice :

„Avea cîţiva spînzuraţi,/ În port schimbat îmbrăcaţi/, Cu nişte mintene scurte/ Numai pîn’ la brîu făcute,/ Cusute cu găitanuri,/ Şi la brîie, iataganuri;/ La cap, turceşte legaţi,/ Cu şalvari largi îmbrăcaţi,/ Şi cuţa pîn’ la genunche/ Cu găitanuri pe muchie;/ Cu iminei în picioare/ Şi cu genunchele goale;/ Cu mînecile sumese/ Şi prin mîini, gloanţele dese:/ Galeongii le zicea,/ De lîngă el nu lipsea“.

Cu tot discursul dascălului grecesc, cu toată vederea nu tocmai liniştitoare a gealaţilor îmbrăcaţi cu cămăşi de zale şi a fioroşilor galeongi, lucrurile merseră bine. La sărutatul mîinii, după ceremonia de la Mitropolie, Mavrogheni nu făcu nimic. Se potolea singur, deşi focul ochilor nu putea să şi-l stingă. Mai pe urmă, în primele zile, invită la masă pe mitropolitul Grigore, bătrîn şi bolnav, pe Filaret al Rîmnicului, şi pe Cosma al Buzăului, îi cinsti şi-i îmbrăcă cu haine îmblănite, de mare preţ. Într-altă zi, îndată după sosire, invită şi pe boieri la masă şi-i cinsti în felurite chipuri, deşi toţi Văcăreştii, Brâncovenii, Ghiculeştii, Cîmpinenii, Creţuleştii, Filipeştii, Fălcoienii şi Racoviţeştii erau cu frica în sîn şi aşteptau din minut în minut să-l apuce de sus ori din iad.

Se uitau la chipu-i şi îngheţau. Şi aveau dreptate bieţii boieri! Mavrogheni era înalt, uscăţiv, negru la faţă şi totdeauna încruntat. Era straşnic la înfăţişare; vorbea ca şi cum ar fi spart în gură sîmburi de măsline. Mişcările-i erau iuţi; nu putea să spună ceva fără a da din mîini şi din picioare.

Adăugaţi portul lui turcesc, cealmaua, pistoalele şi iataganul pe care le purta totdeauna şi vedeţi dacă, la prima masă domnească, boierii nu înghiţiră numai noduri.

Şi încă! Mavrogheni nu era apucat; nevropatul nu începuse cu faimoasele visuri, himere, nevricale şi istericale, şi, mai cu seamă, nu dăduseră încă peste el, din norocire, obişnuitele atacuri de epilepsie la care era expus - atacuri îngrozitoare -, după care veneau accese de frenezie teribilă.

Mavrogheni se ţinea; fierbea în el, dar n-arăta nimic. Din contră: „Îl vedeai cu-o plecăciune,/ Încît era o minune“, zice Pitarul Hristache, istoriograful lui.

Poporul, neguţătorii cei mici şi boiernaşii îl judecară altfel decît boierii cei mari, care-l ştiau de mai-nainte ce fel de om este. Văzîndu-l că aruncă fără măsură bacşişurile în dreapta şi-n stînga şi că  se dau cu tipsiile stamboli şi funduclii galbeni şi lei essindari, ei începuseră a se ferici că le-a sosit domn cum de mult nu mai avuseseră. „Şi toţi mulţumeam zicînd/ Că am dobîndit domn blînd“.

Nu trecu mult timp, nici măcar o lună, şi blîndeţea lui Mavrogheni se arătă de ce fel este. E peste putinţă ca din „mavrogheneştile fapte“ pe care le cunoaştem astăzi, un psiholog medic, ca doctorul von Krafft-Ebing, să poată trage concluzia ştiinţifică şi reală că noul bei al Ţării Româneşti avea nervi sau, mai propriu, centri nervoşi bolnavi organic, cu alte cuvinte, că Mavrogheni era nebun.

La el, tulburările erau mai mult funcţionale, ţineau cîtăva vreme şi încetau după un timp oarecare. Chiar de s-ar cunoaşte zi cu zi viaţa lui Mavrogheni – cum se cunoaşte pentru vreo cîţiva ani, zi de zi, viaţa lui Henric al IV-lea, regele Franţei –, cine ar putea spune cu de-amănuntul cauzele care pricinuiau tulburările sau care le făceau să dispară, dîndu-i lui Mavrogheni posibilitatea de-a intra în rîndul oamenilor în toată firea, cu tare şi pătrunzătoare judecată? Nimeni, căci nimănui nu i-a venit în gînd, şi nimeni nu ar fi putut să ţină un jurnal amănunţit atît cu năzdrăvăniile, cît şi cu faptele bine gîndite şi bine săvîrşite ale nevropatului domn. Şi-n prima linie fu schimbarea la faţă a lui Mavrogheni în relaţiile sale cu înaltul cler şi cu boierii cei mari. Ii invitase pe rînd la masă şi se purtase cu fiecare dintr-înşii „cu atîta plecăciune, încît era o minune“. Avusese oare această bună, prietenoasă şi blîndă purtare pentru că era atunci în toată firea, sau din zeflemea, din acea ironie împinsă la extrem, care este una din notele generale ale Secolului al XVIII-lea în Apus şi, oarecum, la Răsărit, în clasele cîrmuitoare?

Oricum ar fi, îndată după aceste mese care avuseseră răsunet în treapta baş-boierilor ţării, Mavrogheni ceru fiecăruia, după stare şi putere, cîte 10, 20, 30 şi pînă la peste 60 de pungi de bani. Să nu dai, era prăpădul lui Dumnezeu! De aceea dau mereu bieţii boieri, dau în Bucureşti şi dau în Craiova, căci acolo auzise domnul că se dărîmau, de vechime, casele domneşti. Ceru parale să le facă şi, bineînţeles, nu le făcu.

Sta la divan cu boierii şi judeca pricinile ce i se înfăţişau. Nici nu cresta pe boieri. Hotăra singur, şi hotăra adesea aşa cum poporului şi boiernaşilor judecăţile „mavrogheneşti“ le plăceau foarte. Nu se gîndea la nimic; judeca după cum îl repezea fantezia. Lui Văcărescu îi e ruşine să-i scrie faptele, atît i se par de smintite şi de nedemne. Azi, însă, se naşte întrebarea: cum se făcea de se judeca, în cele mai multe rînduri, aşa cum îi plăcea poporului, iar faima populară-l reprezenta, după cum vom vedea mai la vale, ca pe un erou din poveste, cu multe şi felurite daruri înzestrat?

Bătea şi bătea de zvînta, dar iubea. Nici un domn n-a pus, ca Mavrogheni, mai deplin în practică proverbul francez „qui aime bien châtie bien“ („Cine iubeşte, nu ezită să fie sever“). Ziua-n amiaza mare se-auzea prin Lipscani, prin uliţele şi ulicioarele care duceau spre Mînăstirea Sfîntului Gheorghe-Nou, ori prin uliţele industriale de lîngă Curtea Veche, un tropot iute de cai. Cine era? Mavrogheni călare, cu picioarele goale în iminei şi urmat de vreo cîţiva galeongii. Vai bieţilor băcani, brutari, cavafi, cojocari şi alte bresle ! De-i prindea cu ocaua mică ori cu musca pe căciulă şi mîţa în sac, îi zăpăcea în bătăi cînd nu-i scurta de-o palmă, dar îi şi apăra de boieri şi-n contra nedreptăţilor, iar plîngerile lor aveau răsunet în inima domnului.

Nu sta locului niciodată. Îl apuca să plece: „Şi pe unde nu gîndeai,/ Pe-acolo îl întîlneai;/ Tiptil, pe jos sau călare,/ Prin tîrg sau prin mahalale,/ Uneori în port turcesc,/ Alteori călugăresc“.

Cînd era „tiptil“ sau în „port călugăresc“, pe la 2-3 după prînz, îi plăcea mai cu seamă să viziteze bisericile. Din poruncă domnească – şi porunca lui Mavroheni însemna ceva -, preoţii de rînd, în săptămînă, erau datori să stea de dimineaţă şi pînă seara, ba chiar şi noaptea în biserică, pentru a răspunde la cererile evlavioşilor.

Vai preotului care nu ar fi fost în biserică, în ziua cînd l-ar fi hărăzit mînia lui Dumnezeu cu o vizită de-a lui Mavrogheni! Acela mai bine să fi intrat în gaură de şarpe. Pătimiseră popii foc şi pară şi-n vremea lui Constantin Mavrocordat, cînd îi închidea cu de-a sila prin biserici ca să-i facă burduf de carte, dar ca acum nu văzuseră spaimă şi fior mai diavolesc.

„Şi stau bieţii popi, săracii,/ În spangă, ştii, ca soldaţii,/ Toată ziua nelipsiţi,/ Uitîndu-se pe la sfinţi/, Avîndu-i parigorie/ La a lor melancolie“.

(va urma)

G.I. IONNESCU-GION (1891)