PAGINA I

AŞA VĂ PLACE ISTORIA? IZBITOARELE ASEMĂNĂRI DINTRE FANARIOTUL NICOLAE MAVROGHENI ŞI MAFIOTUL TRAIAN BĂSESCU (4)

* NEBUNI * CHIORI * MARINARI * ŞANTAJIŞTI * LACOMI

* HOŢI * MEGALOMANI * „POZNE ALE FIRII“

Încă de la declararea războiului, din august 1787, Mavrogheni (îi) chemase pe boieri la sine şi le spusese să se astîmpere cu Rusia şi cu nemţii, căci altfel bine de ei nu va fi. După ianuarie 1788, adică după intrarea lui Iosif al II-lea în luptă, domnul simţi pe boieri că iar se agită şi crezu că, pe lîngă sfaturi particulare, o proclamaţie oficială ar face o impresie mai adîncă asupra minţii boierilor şi asupra întregului popor românesc. Drept aceea, la 8 februarie 1788, domnul dădu o proclamaţie prin care(-i) invita pe toţi boierii şi locuitorii ţării „a nu da crezămînt cărţilor trimise tainic, sub numele de manifesturi, de către puterile duşmane Turciei, ci să rămînă credincioşi şi supuşi ca în trecut devletului şi padişahului“. Proclamaţia nu avu asupra boierilor nici un efect. Căci, într-adevăr, boierii erau credincioşi şi supuşi Turciei. Afară de Cantacuzineşti, care erau închinaţi Rusiei, şi afară de Scarlat Cîmpineanul, care, ca mai tîrziu marele său fiu, vedea în Apus scăparea patriei sale, toţi ceilalţi boieri nu voiau şi nu cereau decît a trăi sub turci. În rîndurile şi printre rîndurile Istoriei lui Ienăchiţă Văcărescu, acest adevăr se citeşte cu înlesnire.

Mavrogheni însă nu voia ca această supunere şi această neschimbată credinţă către sultan să continue a se arăta ca în trecut, numai cu plecăciuni şi cu tăcută suferinţă, ci cu armele în mînă.

„Nebunul“ voia, cu orice preţ, ca boierii cei tineri, în fruntea românaşilor cei voinici şi cu steagurile noilor regimente Sf. Gheorghe, Sf Dumitru şi Sf. Tudor, să facă a răsuna Carpaţii de vitejiile lor, să lupte româneşte în contra austriecilor pe la toate trecătorile Transilvaniei şi, risipind, ca odinioară Mihai şi Radu Şerban, pe husarii unguri de la graniţă, să cuprindă Braşovul, Făgăraşul şi Sibiul.

In visurile şi-n înfierbinţelile-i isterice, Mavrogheni vedea armatele sale, comandate de boierii ţării şi de paşalele Turciei, intrînd triumfătoare în Ardeal, iar cetăţile lui Iosif al II-lea deschizîndu-şi porţile, pentru a primi, cu respectuoasă temere şi bogate daruri, pe voinicii lui Mavrogheni. Şi cîte alte lucruri mari creierul lui Mavrogheni nu născocea în acele momente cînd, dus pe gînduri şi auzind glasurile ce îi vorbeau din clar senin, Tăuşanul încoronat uita că e pe pămînt, că e lume în odaia domnească... vorbea singur, răspunzînd acelor glasuri care poate îi arătau Viena, unde fusese biruit Cara-Mustafa şi unde el, Mavrogheni, avea să fie biruitor!

Cînd îl apucau asemenea toane şi accese, credea că se va putea ajuta cu boierii ţării. Voia să-i amestece în toate ale lui, se-ncerca să le comunice o parte din focul care-l ardea fără încetare şi, plin de cuvintele înflăcărate ale lui Rhigas şi ale republicanilor francezi din Bucureşti, Mavrogheni le arăta minunile ce ar fi fost să facă împreună, dacă boierii l-ar fi ajutat cu inimă şi credinţă.

Alese 25 de boieri tineri şi-i puse în capul armatei sale, dîndu-le comandamente potrivite cu ştiinţa şi vaza numelui fiecăruia.

Nimic nu se prinse, nimic nu îmboldi pe boieri a se mişca din loc şi a simţi una cu Mavrogheni. Tăcerea şi frica, nepăsarea în care stăteau cînd Mavrogheni le răcnea planurile lor, domnul le judeca drept dispreţ, şi această credinţă îl făcea să iasă cu desăvîrşire din marginile ultime ale răbdării.

De-aci surghiunirile neîntrerupte, pedepsele, ştrafurile şi hărţuielile de tot felul. După fuga lui Scarlat Cîmpineanul, care, „Ca să scape de tiranul,/ Adică de Mavroghenii,/ Apucă drumul Vienii“, şi după fuga lui Ion Cantacuzino Măgureanul, Mavrogheni turbă.

Mavrogheni surghiunea şi ştrăfuia sau, după cum zice Pitarul nostru, spăla pe boieri de toate avuturile lor. Boierii nesurghiuniţi fugeau de bunăvoia lor, ca să scape.

În 1788 şi în 1789, Ţara Românească rămîne fără boieri! În nici o vreme fuga nu fusese mai generală şi nu ţinuse mai mult ca acum. Lipsa boierilor, ţara fără boieri, părură lucru ciudat chiar şi lui Mavrogheni, pentru care, ca pentru orice „sărit“, nu exista ciudăţenie.

„Nu sînt boieri? Să facem alţii“, îşi zise dînsul, şi-ndată, cînd austro-ruşii coborau din Moldova spre Bucureşti sub comanda principelui de Coburg, cînd austriecii ameninţau cu linia lor de bătaie toate oraşele şi mînăstirile de la poalele Carpaţilor, Mavrogheni, ca şi cum alt de făcut nimic n-avea, se-njugă cu ardoarea-i înflăcărată la această nouă sarcină, care trebuia să poartă în istorie numele de întocmirea boieriilor mavrogheneşti.

Şi, deci, începu cu rangurile de mai jos, cu pitarii şi cu serdarii. Pitarisea şi serdarisea pe oricine, fără deosebire. In faţa pităriei şi serdăriei, toţi erau deopotrivă.

Dar se sfîrşi şi numărul acelora care cădeau în extazul supremelor plăceri cînd auzeau că sînt numiţi „ arhon şetrar“! Atunci însă cînd românii nu mai alergară de bunăvoie să se înscrie în cartea de aur a arhondologiei mavrogheneşti, domnul îi aduse cu de-a sila şi, cu bătăi, pumnuieli şi îngroziri, îi boierea pe toţi. Istoria judiciară vorbeşte de un chin, la question de l’eau - gîzii îţi dau apă să bei cu de-a sila; Mavrogheni inventă chestiunea boieritului, chinul de-a fi boier.

Dionisie Ecleziarhul zice: „Boierea cu sila pe cei ce afla că au ceva bani, le trimitea caftane si carte domnească cu ciohodari; şi, ori pe unde îi afla, îi îmbrăca şi le lua bani, iar care nu se supunea şi nu primea, îi duceau arnăuţii la nazîr şi la derviş-aga, care erau caimacami, şi îi punea la grosul vartei în putoare, şi aşa, nevrînd, primea caftanele de pînză şi da la bani, cu cuvînt că trebuie lui Vodă să dea lefi la oşti“.

Nu ştiu dacă în Craiova se mai ţine minte astăzi de vtori-clucerul Ioniţă Papuc, faimosul ciocoi al lui Mavrogheni şi trimisul lui în calitate de caimacam în capitala Banilor. Din bătrîni, bătrînii de astăzi poate că-şi mai aduc aminte de priceperea infernală şi de meşteşugurile felurite ale acestui ciocoi în a ghici pe cine are avere, şi deci pe cine să-l boierească „mavrogheneşte“. Nimeni mai bine decît Ioniţă Papuc nu ştia să-ţi înfăţişeze mavrogheneasca dilemă : ori te căftănesc, ori te nenorocesc.

Şi pe cînd acestea se petreceau în administraţia internă a ţării, iar boierii cei noi, de voie, de nevoie, jucau prin oraşe şi prin sate cum le cînta fantezia nevropatului din Bucureşti, războiul continua de zor între cele 3 Curţi, care, de la-nceputul Secolului XVIII şi pînă în vremurile acestea, îşi juraseră de cîte 3 şi 4 ori prietenie, şi pace, şi iubire, unele mai eterne decît altele.

Avînd bani şi avînd oameni - după cîte putem azi înţelege din datele confuze ale lui Văcărescu, Pitarul Hristache, Dionisie Ecleziarhul, Documentele Odobescu, Fotino şi alţii –, Mavrogheni făcu două corpuri de armată : unul îl trimise spre Moldova, spre a se opune austro-ruşilor şi a cuprinde capitala Moldovei, iar altul îl întinse la poalele Carpaţilor, de la Ploieşti spre Mehedinţi.

Reiese, din scriitorii mai sus citaţi, dar cu puţină siguranţă, că Mavrogheni ar fi mers întîi să ia comanda corpului de armată care opera pe fruntariile Moldovei, dincolo de Buzău.

Sigur este însă că scrisorile la Poartă curgeau, trimise de Mavrogheni. După spusele lor, paşalele şi devletul puteau jura că Mavrogheni face minuni de vitejie în fiecare zi. O dată sau de două ori pe săptămînă se răspîndea vestea, în Constantinopol, că viteazul Mavrogheni a murit în bătaie. Se vede că, între alte depeşe, domnul de Choiseul-Gouffier anunţase, în mod pozitiv, Curţii sale moartea lui Mavrogheni şi, pe urmă, băgînd de seamă că Mavrogheni moare şi învie prea des, ambasadorul Franţei deveni mai încrezător şi, deşi continuă a anunţa moartea lui Mavrogheni, se grăbeşte însă a adăuga şi cuvintele acestea : ces nouvelles sont tres incertaines. Altfel, nu era bătălie sau neînsemnată ciocnire la care, după scrisorile ce el trimitea la Poartă, Mavrogheni să nu fi luat o parte hotărîtoare. Într-o depeşă, datată din 20 iulie 1788, domnul de Choiseul-Gouffier – desigur, după ştirile ce comunicau dragomanilor de reiseffendi - [îi] spune domnului de Montmorin la Paris că principele de Coburg, cu toată puterea de care dispunea, nu a putut să se opună forţelor combinate ale paşalelor turceşti şi ale lui Mavrogheni, şi că a cerut să se retragă. Unde? Cum? Cînd? Nici domnul de Choiseul, nici cronicarii noştri nu lămuresc lucrul.

Ceea ce reiese însă pe deplin din toate afirmaţiile lui Dionisie Ecleziarhul, Văcărescu, Fotino şi alţii este lucrul următor: Mavrogheni [o] convinsese pe Poartă că el îi este credincios - ceea ce era curatul adevăr, că aducea un serviciu însemnat mişcărilor armatei otomane, jignind, în mod simţitor, atît linia de bătaie dinspre Transilvania a austriecilor, cît şi [pe] aceea dinspre Moldova a austro-ruşilor.

Pentru aceasta, Mavrogheni dădu probe continue. Paşalele care se aflau sub comanda lui, faima publică, faptul că Poarta nu-i trimitea nici oameni, nici parale, şi el totuşi avea şi întreţinea o numeroasă armată, vorbeau cu elocinţă de credinţa, zelul şi entuziasmul lui Mavrogheni pentru cauza turcească.

Dar, în schimbul atîtor silinţe care îi înstrăinaseră întreaga ţară - din cauza birurilor, podvezilor, armatelor ce se hrăneau într-însa –, Poarta nu făcu, nici nu va face nimic pentru halucinatul care-i jertfise tot - avere, tron, linişte – şi-i va jertfi, în urmă, şi viaţa. Trecuseră timpurile de glorie ale Imperiului Otoman, timpuri măreţe în care sultanii ridicau în slavă şi înecau în bogăţii pe aceia care probau că le sînt credincioşi.

În timpurile acestea, Mustafa, Abdul-Hamid şi Selim, care se sui pe tron la 7 aprilie 1789, căutau să-şi apere tronul şi viaţa lor proprie, şi, deci, n-aveau vreme şi nu puteau să se mai gîndească la Mavrogheni şi la sacrificiile ce el făcea.

Îndată după suirea lui Selim al III-lea pe tron, Mavrogheni [îl] aţîţă pe tînărul sultan (avea numai 27 de ani), prin scrisorile ce trimitea la Poartă, să continue războiul, asigurîndu-i victoria.

Războiul, într-adevăr, continuă, ba încă ruşii şi austriecii îl conduseră cu mai multă vigoare în vara anului 1789. Mavrogheni vedea că totul se întunecă, turcii slăbesc, vrăjmaşii lui la Poartă prind curaj, boierii exilaţi la Nicopole, la Rhodos şi la Sfîntul Munte lucrau de zor la divan şi pe lîngă căpeteniile armatelor, şi nu uitau niciodată greşelile lui Mavrogheni. Chiar printre comandanţii corpurilor otomane, paşale şi foşti viziri, erau mulţi aceia care [îl] urau de moarte pe Mavrogheni, un ghiaur, un tăuşan, ajuns, prin capriciul soartei, a fi el, nu ei, seraschier şi stăpîn necontestat al armatelor otomane din Ţările Române.

Cu cît primejdiile băteau în Mavrogheni din mai multe părţi, cu atît nervii lui plesneau mai tare ca bicele, şi cu atît judecata lui se depărta mai mult de realitate.

(va urma)

G.I. IONNESCU-GION (1891)