Mică enciclopedie

Reîncarnarea (19)

Marii gînditori ai Renaşterii au crezut în reîncarnare şi au făcut, deseori, aluzie în operele lor la faptul că „mişcarea către unu” constă în perfecţionarea sufletului şi că acest ideal nu poate fi atins decît pe parcursul mai multor vieţi. Leonardo da Vinci scria în manuscrisul său: „Citeşte-mă, o, cititorule, dacă-ţi place să mă citeşti, căci nu voi veni decît foarte rar în această lume”. Nefericitul Giordano Bruno, care a sfîrşit ars pe rug de Inchiziţie, credea în existenţa unui univers infinit, populat de nenumărate lumi identice cu lumea noastră. Era, şi el, convins că sufletul, pentru a se împlini, are nevoie de o durată îndelungată şi de o succesiune de condiţii variabile, dar, asemenea altor mari gînditori, nu admitea ideea de metempsihoză, adică migraţia sufletului dintr-un corp de om într-unul de animal. Scopul suprem al reîncarnării este evoluţia noastră spirituală. Un rege se poate reîncarna într-un om oarecare, să spunem într-un profesor la un liceu din provincie. Pentru oamenii obişnuiţi, asta ar însemna involuţie, dar în concepţia divinităţii, noua reîntrupare este o posibilitate oferită unui suflet de a evolua pe o anumită linie necesară îndeplinirii destinului său spiritual. Profesorului i se va oferi posibilitatea să evolueze din punct de vedere intelectual, moral şi, mai ales, va învăţa să dăruiască tinerelor vlăstare din ştiinţa acumulată şi din preaplinul sufletului său.

Două dintre capitolele cărţii jurnalistei Sylvie Simon sînt, de departe, cele mai interesante – „Reîncarnarea şi fizica modernă” şi „Cîteva explicaţii ştiinţifice ale reîncarnării”. Neîndoielnic că, pentru a le redacta, ea avut nevoie de sprijinul şi de explicaţiile speciale ale unor prestigioşi oameni de ştiinţă, deoarece, în aceste capitole, sînt vehiculate informaţii care necesită un nivel superior de cunoaştere în domeniul ştiinţelor, pe care ne-am obişnuit să le numim exacte. În continuare, vom încerca să expunem cîteva idei, care par a ţine mai mult de magie decît de ştiinţă, într-o manieră cît mai abordabilă şi mai succintă, cu atît mai mult cu cît autoarea a făcut deja acest efort de clarificare a unor concepte greoaie. În primul rînd, să lămurim un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte aşa-numitele ştiinţe exacte prin a recunoaşte că, de fapt, nu au fost niciodată foarte exacte. Iată ce afirma Jacqueline Bousquet: „Ştiinţa nu este decît un mijloc de cunoaştere care evoluează în acelaşi timp cu puterea de înţelegere a omului, rămînînd un instrument în serviciul său şi nu o divinitate”. La ora actuală, atitudinea savanţilor este foarte departe de aroganţa celor din perioada de sfîrşit a Secolului XIX, cînd se afirma, cu prea multă uşurinţă, că nu mai este nimic de descoperit. Se păstrează la loc de cinste în analele aberaţiilor susţinute de oamenii de ştiinţă afirmaţia unui academician francez, care se opunea cu vehemenţă construirii de căi ferate, pentru simplul motiv că organismul omenesc nu suportă să fie transportat cu viteze mai mari de 40 de kilometri la oră. Marii savanţi, specialişti în fizica particulelor, sînt tot mai uimiţi de ceea ce descoperă şi devin din ce în ce mai conştienţi de micimea şi de neputinţa noastră, a oamenilor, în raport cu infinitul universului şi cu atotputernicia energiei, emanată de o sursă care scapă înţelegerii noastre.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU