Mică enciclopedie

Raport medical asupra ultimei perioade din viaţa lui Ludwig van Beethoven (2)

Nefiind niciodată obişnuit să consulte, în mod serios, un medic, compozitorul a început să apeleze la băuturi alcoolice, pentru a-şi trezi pofta de mîncare; bea, în mod exagerat, punci puternic alcoolizat şi mînca îngheţată, văzînd în acestea un remediu la slăbiciunea stomacului său. De asemenea, considera că îi puteau fi de folos excursii lungi şi istovitoare, parcurse pe jos. Este posibil ca această schimbare a felului său de viaţă să-l fi condus, în aceşti ultimi 7 ani, pînă în pragul mormîntului. A avut o violentă inflamaţie intestinală, pe care îngrijirile au reuşit s-o mai atenueze, este adevărat, dar care i-a pricinuit, după aceea, frecvente dureri de intestine şi colici dureroase; în mare parte, acestea au fost de natură să favorizeze evoluţia ulterioară a maladiei sale mortale.

La sfîrşitul toamnei anului trecut (1826), Beethoven a avut o dorinţă de neînfrînt să meargă la ţară pentru a-şi reface sănătatea şubrezită. Cum evita cu grijă orice societate, rămînea astfel abandonat lui însuşi timp de zile şi săptămîni, în situaţiile cele mai critice. Compunea, deseori, cu o rară putere de îndurare pe panta unei văi împădurite, lucrînd acolo la operele sale, iar după ce îşi oprea lucrul, o lua la goană, încă înflăcărat de ideile sale şi, deseori, înfruntînd toate intemperiile. Nu rareori, timp de ceasuri, a stat în mijlocul furtunilor puternice de zăpadă, în regiunile cele mai neospitaliere. Picioarele, avînd cîteodată un edem incipient, începură să i se umfle, şi cînd (după propriile sale afirmaţii) a trebuit să se lipsească de toate comodităţile vieţii, de toate destinderile plăcute, boala a învins repede.

Alarmat de trista perspectivă a unui viitor întunecat, dacă în caz de boală s-ar afla pe undeva fără nici un ajutor, a dorit foarte mult să se întoarcă la Viena şi, ca să revină în oraş, folosi, după expresia sa jovială, cel mai mizerabil vehicul al diavolului, o căruţă de lăptar.  Decembrie a fost aspru, cu un frig umed şi îngheţat, iar îmbrăcămintea lui era cel puţin nepotrivită pentru acest sezon urît, fiind pe deasupra şi agitat de o nelinişte lăuntrică, de un presentiment sinistru al soartei. A fost obligat să petreacă noaptea într-un han de sat, unde nu găsi decît o cameră fără foc şi fără ferestre duble – mizerabilă ospitalitate! Spre miezul nopţii, îl încercară primele frisoane ale temperaturii care îl agita, apoi o tuse seacă şi scurtă, însoţită de sete şi junghiuri violente. La începutul febrei bău două măsuri (O „măsură“ [Mass] echivala cu 1,7 litri) de apă şi, în disperarea lui, aşteptă zorile cu nerăbdare. Bolnav şi istovit, a pus să fie aşezat într-o trăsură cu loitre şi ajunse în sfîrşit la Viena, fără putere, extenuat.

(va urma)