Lecturi la lumina ceaiului...

Un poet la 90 de ani

Pînă de curînd, nu-l cunoscusem pe poetul George Păun. Dumnealui, însă, auzise de noi, din paginile revistei „România Mare“, pe care o citeşte neobosit, în ciuda celor 90 de ani abia împliniţi zilele acestea, pe 11 aprilie. La Mulţi Ani şi din partea noastră, cu sănătate şi succese artistice, dar şi cu mulţumiri pentru volumul „Întoarcerea cîntecelor – Poezii“, pe care venerabilul artist ni l-a oferit. După cum a aflat, dedicaţia de pe pagina de gardă a cărţii sale – „Cu multă dragoste, George Păun“ – în afara unui convenţionalism inerent în astfel de împrejurări, conţine şi o sinceră apreciere pentru ce facem la „România Mare“, ceea ce ne bucură, desigur. Cartea, apărută la Editura „PACO“, în anul 2010, şi însoţită de o scurtă prefaţă semnată de Claudia Voiculescu, este o antologie de aproape 170 de poeme din volumele „Nelinişte cîntată“ (apărut în 1940) şi „Elegii eroice“ (1974), cît şi altele risipite în presa vremii sau păstrate cu sfinţenie în manuscrise. Pentru o deplină cunoaştere a poetului George Păun, e bine de ştiut că el s-a născut în 1921, la Alba Iulia, tatăl său fiind veteran în primul război mondial. Urmînd tradiţia eroică a familiei, la rîndu-i şi personajul nostru a luptat în al II-lea război mondial, ca tanchist, ajungînd pînă la Sevastopol şi întorcîndu-se, apoi, la Regimentul 2 Care de Luptă „Malmaison“. Pentru faptele sale de bravură pe cîmpul de luptă, Patria recunoscătoare de atunci l-a decorat cu Medalia „Bărbăţia şi Credinţa“, iar cea de acum l-a răsplătit cu o pensie de veteran de război mizerabilă, din care i s-a mai şi luat, din motive de criză. Să nu uităm „Meritul Cultural“ clasa I, din 1972, şi nici „Crucea Comemorativă a celui de-al II-lea război mondial 1941-1945“. În afara activităţii sale de redactor la diferite publicaţii, George Păun a fost, din 1965 şi pînă în 1982, şi secretarul cenaclului literar „George Bacovia“, care a funcţionat în sediul Casei de Cultură, din Sectorul 5 al Capitalei. Preşedinte de onoare al cenaclului era în vremea aceea poeta Agatha Grigorescu-Bacovia, dar, după moartea ei, în 1981, cenaclul s-a destrămat.

Revenind la poemele cuprinse în volumul „Întoarcerea cîntecelor“, observaţia generală este că dacă George Păun nu are şi perspective cosmice, fior metafizic, ca la Eminescu, de pildă, el îşi croieşte versurile asigurîndu-le o cursivitate lineară. Nimic nu e crispat, ci păstrează o eleganţă care se vede treaba că îi vine în chip natural. Ponderea creaţiilor din volum, aparţinînd liricii erotice, fie că sînt ode sau elegii, se referă la chipul drag al Nadiei, soţia lui prea devotată, dar apar, ca nişte ecouri tîrzii, şi alte femei, o Ana-Maria sau o Ioana, probabil nişte iubiri neconsumate din tinereţe. Nu o cunoaştem nici pe doamna Nadia Păun, dar din poeziile dedicate de soţul ei („Îmbătrînim, iubito, amîndoi“, „1 decembrie 1986“, „Ajunşi în toamnă“ sau ciclul de poeme „Nadiei Păun“) înţelegem că aceasta i-a fost de mare ajutor în lunga-i viaţă, comparabilă cu Agatha Bacovia, „nevasta simbolistă şi cea mai devotată, pînă la ferocitate, din literatura noastră“ (Al. Cistelecan). Un alt grupaj de poezii este dedicat elegiei (întregul ciclu „Elegii eroice“ sau altele), specie caracterizată prin exprimarea unui sentiment de regret şi nostalgie după tinereţea dusă, părinţii care nu mai sînt şi casa copilăriei, prietenii care îl mai vizitează doar în vis şi-n amintiri. Elegia, muză a durerii: „Moşul bun cu barba de zăpadă,/ Ulicioara noastră fiind prea strîmbă,/ N-avea loc cu săniuţa lui,/ Nu aveam nici brad cu stelele-aprinse,/ Nici colaci n-aveam şi nici gutui“. Poezia „Sînt ultimul elegiac din ţară“ este arta poetică a lui George Păun şi îl defineşte cel mai bine: „Sînt ultimul elegiac din ţară,/ Ce nu mă tem cu lacrimi să vorbesc/ În poezii, atunci cînd mi-amintesc/ Cîţi nu mai sînt, din cei care visară...“ În alte poezii, George Păun îşi asumă şi menirea socială a poetului purtător al idealurilor comunităţii, poetul-cetăţean, atît de cunoscut pe la 1848 şi astăzi atît de blamat: „Schija l-a pălit în piept/ Şi l-a-ngenunchiat pe o colină,/ Trandafirii roşi i-au înflorit/ Pe tunică şi pe carabină.// A visat şi a crezut ca noi,/ A primit scrisori de la iubită,/ Doarme-acum şi va rămîne-aici/ Pasăre de zboruri obosită.// Cînd se va sfîrşi războiul şi/ Drum spre casă iarăşi ne vom face,/ Poate nu vom trece cu plutonul/ Pe colina unde doarme-n pace“. Poate ca un ecou, cine ştie, al perioadei eroice cînd a servit Patria, sub arme, sînt şi cele 6 poezii de inspiraţie ostăşească, grupate sub titlul: „Inima, sub drapel“. Nu putem încheia fără să menţionăm creaţiile realizate în maniera sau sub influenţa altor poeţi. Acesta este cazul poeziei „Litanii la mormîntul lui Eminescu“, un modest omagiu adus marelui poet, folosind unele imagini preluate din opera lui: „Trecură anii. N-am să uit nicicînd/ Pustiul ceas al despărţirii noastre./ S-au ofilit atîtea flori albastre/ Şi-atîţia plopi am numărat în gînd“. Sau poate maniera bacoviană a altor creaţii, precum „Nelinişte bacoviană“, din care cităm: „Şi e oraşul galben de amurg,/ Ca întristarea ultimului vis.../ Pe străzile tomnatecului burg/ Citesc tot ce Bacovia a scris“. Nu altfel stau lucrurile şi cu poemele cuprinse în „Triptic lîngă ruinele Tîrgoviştei“, care ne aduc aminte prin titlu de romanticii Eliade şi Cârlova, iar prin substanţă de tradiţionalistul Ioan Alexandru cu ale sale „Imne“: „Domniţa nu mai coase la gherghefuri/Aprinse spaime şi-aşteptări mîhnite;/ Dorm Basarabii-n cripte, sub bazalt,/ Cu armele alături, ostenite“. De reţinut şi „Inscripţia pe o bornă de hotar“, o replică la un celebru poem omonim al lui Geo Dumitrescu, ajuns şlagăr cîntat cu avînt la reuniunile cenaclului „Flacăra“ de odinioară. Versurile lui George Păun, cuprinse în volumul în discuţie, chiar şi cele mai puţin inspirate, se citesc cu interes, căci poetul se dovedeşte a fi, în bună parte, un artist seducător. Şi dacă, uneori, el nu reuşeşte să-i provoace cititorului trăiri, în schimb îi captează curiozitatea intelectuală. De asemenea, el ne ademeneşte cu o anumită demnitate a cuvîntului, aşa cum întîlnim la unii prozatori mai importanţi.

Paul Suditu