Lecturi la lumina ceaiului...

Un mare istoric francez despre dragostea românilor faţă de animale

COPILUL ŞI ŞARPELE

Poporul acesta, atît de nemilos tratat de către om, şi-a adăpostit inima în sînul naturii. O iubeşte întreagă, fără alegere. Tot ce vieţuieşte în preajmă îi este drag şi sfînt. Şi mica rîndunică adăpostită în streaşină, şi barza cea credincioasă; pînă şi şarpele e bine primit; el ajunge, cu uşurinţă, unul din oaspeţii casei; nu-i oprit să bea laptele de la vaci; îl împarte cu copiii. Drept răsplată, îi iubeşte, îşi iubeşte gazdele, le desfată, mulţumindu-le în felul său. Unul dintre prietenii noştri, trăgînd la o ţărancă din Transilvania, a găsit-o zbuciumîndu-se toată în lacrimi. Îşi pierduse de curînd băieţelul, în vîrstă de 3 ani.

„Am băgat de seamă, spunea ea, că în fiecare zi copilul lua pîinea pe care i-o dădeam la masă şi lipsea un ceas întreg. Într-o zi, m-am luat după el şi am văzut într-un tufiş, lîngă copil, coşcogeamite şarpele, stînd la copil în poală şi mîncînd pîinea adusă de el. A doua zi îmi duc bărbatul acolo şi el, speriindu-se la vederea şarpelui străin, care nu era al casei, gîndindu-se că-i vătămător, poate, îl ucide cu securea. Copilul vine şi-şi vede prietenul mort. Deznădăjduit, se întoarce în casă, plîngînd şi strigînd întruna: Puiu! (E un cuvînt de alint, prin care numeşti tot ce ţi-e drag şi care, în înţelesul strict, înseamnă dragă, păsărică micuţă.) Puiu! spunea copilul fără încetare. Şi nimic nu l-a putut mîngîia. După 5 zile de plînset, a murit, strigînd tot Puiu!“. Sensibilitatea aceasta uşor resimţită, extinsă asupra întregii naturi, cu care valahul e dăruit de la naştere, a dat limbii sale un farmec aparte. Nu cred să aibă rezonanţa italianei. E, într-adevăr, sora ei, dar o soră înduioşată de nenorocire şi suferinţă. Întocmai ca şi ea, dacă nu chiar mai mult, are o mulţime de diminutive drăgălaşe, afectuoase şi mîngîietoare, iubitoare, copilăreşti. Dar ceea ce pare a avea pe deasupra e o lacrimă ce-i tremură în glas, iar cuvîntul se preface în muzică. Încîntătoarea floare pe care noi o numim atît de prozaic le muguet, se cheamă lăcrămioară în româneşte, nume înduioşător şi delicios. (...) Nu cred să se afle pe lume o altă limbă rustică - limbă a codrilor şi a pustietăţilor, a dragostei şi a prieteniei în adîncul singurătăţii – o limbă pe care, în luminişurile Carpaţilor, o mamă singură, neînsoţită decît de-o ciută, precum Genoveva de Brabant, ar vorbi-o sugarului sau iedului său, fratele lui de lapte.

JULES MICHELET (1798-1874)