Lecturi la lumina ceaiului...

Un campion al mistificărilor: Alexandru Simon

În ofensiva împotriva Istoriei Poporului Român, un loc de seamă îl ocupă clujeanul Alexandru Simon. Într-un articol foarte pretenţios, intitulat Puteri moderne – Puteri medievale (Istorie, ideologie şi istoriografie în jurul liniei Carpaţilor, în a doua jumătate a Sec. XV), publicat în revista Institutului Cultural Român, „Destin“, aflat sub oblăduirea lui Patapievici, ne sînt arătate oraşele în care a studiat, dar şi arhivele şi bibliotecile din întreaga lume, pe care Simon le-a frecventat: Aachen, Barcelona, Bruxelles, Budapesta, Genova, Milano, Paris, Praga, Roma, Veneţia şi Viena. Plimbat prin atîtea locuri, A.S. ţine să facă o istorie a spaţiului din jurul Carpaţilor Orientali, în 5 pagini şi jumătate de revistă. În realitate, ideile sale se învîrt, în cea mai mare parte, în jurul bătăliei de la Baia, din 14/15 decembrie 1467. Cu această ocazie, mă acuză că am fost dur şi tradiţionalist, atunci cînd l-am criticat pe Emanuel Antoche, pentru felul în care a interpretat documentele legate de campania din 1467. După care, autorul ne lămureşte în legătură cu ceea ce s-a întîmplat în Moldova, în a doua jumătate a Secolului XV. După cum se poate constata din cele afirmate de A.S., în epoca respectivă a avut loc o singură bătălie importantă, cea de la Baia, în rest pace şi bunăvoie. O problemă care-l preocupă pe autor este aceea a românizării Istoriei Transilvaniei. De exemplu, despre bătălia de la Cîmpul Pîinii, din 1479, A.S. spune că autorii români au socotit că acolo s-au confruntat românii între ei, dar, după opinia lui A.S., au fost prezenţi 40.000 de oameni, dintre care numai 20.000 erau români din Ţara Românească, Transilvania şi Banat. Restul erau turci, maghiari, secui, saşi, sîrbi, poate albanezi şi bulgari. Dar, ne întrebăm noi: n-au fost şi traci şi iliri, că şi ei au locuit prin părţile acestea? Deci, să nu românizăm bătălia de la Cîmpul Pîinii, aşa cum nu trebuie să românizăm bătălia care s-a dat între „crăişorii români“ la Baia. Este adevărat că „românizarea excesivă“ nu e sănătoasă. Trebuie specificat, de asemenea, că în oastea regelui se aflau români din Zarand, din Făgăraş, din Banat şi din Maramureş, pentru că aceştia erau datori să meargă la oaste la chemarea suveranului lor, care era regele Ungariei. Dacă în oastea lui Matei erau români, explicaţia nu este aceea pe care o dă A.S., pentru că şi în oastea lui Ştefan cel Mare se aflau secui. Secuii erau datori să meargă, cu mic cu mare, la chemarea regelui, datorită libertăţilor pe care le acordaseră regii unguri, de la aşezarea acestora la graniţa de Est a regatului. Această obligativitate de ordin militar a dus ca numărul secuilor apţi de luptă să se ridice la 7.000-8.000. Dovada cea mai clară că secuii nu s-au aflat şi în oastea lui Ştefan cel Mare o constituie faptul că nici un secui n-a fost ucis, după lupta de la Baia, pentru trădare, aşa cum au pierit unguri, saşi sau români, pe care Matei i-a acuzat de neloialitate. Lui A.S. nu i se pare imposibil ca românii şi secuii să se afle în cele două tabere, avînd în vedere că Şendrea, cumnatul lui Ştefan, era un Şandor, iar Ştefan cel Mare ştia ungureşte. Ar fi putut să fie şi el un Istvan, bănuim noi. După lupta de la Baia, Ştefan cel Mare a fost prins de unguri, se spune în Cronica moldo-germană, dar a scăpat, pentru că a ştiut să le vorbească în limba ungurească. A.S. consideră că „etnia şi politica formau un compus aparte“, fără să ne lămurească în ce a constat acesta, deşi el a dat mari dureri de cap istoricilor, ţinînd seama şi de faptul că Domnul român n-a ridicat nici o biserică după lupta de la Baia şi n-a răsplătit pe nimeni pentru vitejia arătată în timpul luptelor. Ori, Matei i-a răsplătit pe cei care se remarcaseră în timpul luptelor, de cum a ajuns în Transilvania. La 25 decembrie, ajuns la cîţiva kilometri de Miercurea-Ciuc, Matei l-a recompensat pe Valentin Theuke, pentru că „s-a luptat ca un bărbat viteaz, după puterile lui, cu duşmanii“. Lui Nicolae Banffy îi oferă cadou un castel, pentru că s-a luptat ca un viteaz „pentru scăparea noastră şi a armatei“, formulă care ne arată că numai de victorie n-a fost vorba la Baia. Un alt mare nobil, Nicolae Csupor, Voievodul Transilvaniei, este răsplătit, deoarece, în noaptea cînd s-a dat bătălia, s-a luptat ca un viteaz „pentru onoarea şi scăparea noastră, mai bine decît toţi ceilalţi“.

La 17 septembrie 1469, Matei îi mulţumeşte maramureşeanului Coroi, din Vănceşti, pentru că l-a apărat pe rege în noaptea bătăliei, scoţîndu-l de sub autoritatea comiţilor şi juzilor din Maramureş şi punîndu-l sub autoritatea personală a regelui, a palatinului şi a judelui curţii din Buda. Sînt documente din care reiese că regele a trecut prin mari primejdii, aşa cum este specificat şi în scrisoarea lui Ion Forgaci. Obiceiul lui Ştefan era ca, după o bătălie, oastea să-l însoţească la Suceava, sau să se adune la o dată stabilită, cînd li se ofereau oştenilor un mare ospăţ şi  daruri scumpe, cum se arată în letopiseţul său. A.S. se întreabă: de ce Ştefan cel Mare n-a ridicat o biserică, după bătălia de la Baia? Pînă în anul 1467, Ştefan cel Mare nu construise nici o biserică. Abia atunci a început zidirea bisericii Mînăstirii Putna, pe care o termină 2 ani mai tîrziu. Nici după victoria asupra tătarilor, de la Lipinţi, n-a ridicat o biserică. Abia după anul 1487, începe construcţia bisericilor cu care Domnul a înzestrat Moldova şi, de aceea, biserica ridicată în amintirea luptei de la Războieni, din 1476, a fost zidită în anul 1496.

O interpretare cu totul neaşteptată este aceea prin care A.S. ne spune că cei doi, Ştefan cel Mare şi Matei, au mai avut şi o altă preocupare: să mute discuţia despre Baia, din anul 1467, în anul 1395, cînd a avut loc bătălia de la Hindău (Ghindăoani), între regele Sigismund de Luxemburg şi Ştefan, Domnul Moldovei, deoarece cei doi adversari ţineau să demonstreze că, în 1395, învingător a fost regele – susţinea Matei, sau Ştefan – după cum considera Ştefan cel Mare. A.S. crede că învingător a fost Sigismund, deşi lăudătorii huniazilor, adică ai acelora care trag spuza pe turta românilor, l-au minimalizat pe rege. Simon nu crede că Ştefan ar fi putut să cîştige această bătălie, deoarece „nici polonezii nu ziceau că ar fi învins“. Aşadar, noi nu putem să le acordăm crezare documentelor noastre, numai sursele poloneze ştiau ce s-a întîmplat în Moldova cu adevărat.

A.S. se foloseşte numai de sursele poloneze, Antoche, în schimb, n-a dat 2 bani pe ce spunea unul dintre cei mai de seamă cronicari, Ian Dlugosz. În Letopiseţul Ţării Moldovei se spune că Ştefan l-a învins pe Sigismund, iar Ştefan cel Mare, care a aşezat o piatră din marmură pe mormîntul înaintaşului său, a pus să se inscripţioneze: „Binecinstitorul şi de Christos iubitorul, Io, Ştefan Voievod, Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormîntul acesta strămoşului său, bătrînul Ştefan Voievod, care a bătut pe unguri la Hindău“. Dacă polonii tac, iar piatra de mormînt a lui Ştefan şi menţiunea din Letopiseţ nu-l conving pe A.S., există un act al teutonilor, din 1416, în care se menţionează că, în această expediţie a regelui Sigismund, s-au vărsat „valuri multe de sînge creştin“, adică din tabăra regelui Sigismund, pentru că noi, românii, eram consideraţi de Papă drept nişte schismatici. Să zicem, ca să-l mulţumim pe A.S., că la Hindău a învins Sigismund. Cu ce a schimbat sau a influenţat, peste un secol, felul în care s-a încheiat bătălia de la Baia?

Manole Neagoe