Lecturi la lumina ceaiului...

„Umbra lui Satana se ridică iar deasupra Europei“ (6)

Se pare că sataniştii şi cei ce acceptă să propage credinţa în Satana sînt incapabili să perceapă absurditatea unui cult care, prin definiţie, e în acelaşi timp distrugător şi autodistrugător, pentru că un zeu al Răului nu poate să reprezinte, filozofic vorbind, decît distrugerea; fireşte, ei sînt şi mai puţin capabili să înţeleagă originile socio-politice ale prozelitismului lor pentru Satana. Minţi obtuze şi îndărătnice, ei dau satisfacţie unei mari nevoi populare: massele vor un contra-zeu, care să le răzbune, în sfîrşit, pentru triumful unui Dumnezeu care-i ocroteşte pe conformişti, pe bogaţi, pe albi, pe cei puternici.

Opinia lui Max Weber, din lucrarea „Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, potrivit căreia oamenii bogaţi sînt favorizaţi de Dumnezeu, a trecut dincolo de graniţele americane: ea se întinde în tot Occidentul. Încă din 1920, Weber definea clar alternativa în care se izolase lumea protestantă: căutarea mîntuirii, scria el, „nu poate fi, ca în catolicism, acumularea treptată de fapte bune individuale, ci... trebuie să fie analiza (Selbstkontrolle) sistematică a unei conştiinţe care, în fiecare clipă, e pusă în faţa alternativei: ales ori osîndit?“. Tensiune insuportabilă: pînă la urmă, credinciosul se revoltă, la fel ca Satana, în braţele căruia se aruncă. Cunoaştem răspunsul indirect al adversarilor capitalismului: „Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii!”. Satana a devenit noul Spartacus, rivalul lui Karl Marx, personaj fără doar şi poate anacronic, în comparaţie cu veşnic tînărul Satana. Cum scria Herbert Marcuse, „imaginaţia apără cerinţa oricărui individ, în armonie cu specia şi trecutul «arhaic»“.

În realitate, obsesia diabolică din timpurile noastre nu e doar un reflex al obscurantismului, al superstiţiei şi credulităţii, ci şi al revoltei împotriva muncii şi a unei ordini sociale care întreţine inechitatea. Aşa cum arată scriitorul italian Giovanni Papini, Diavolul reprezintă pîinea cîştigată fără sudoare; şi, nu întîmplător, voind să-L ispitească pe Isus în Deşert, Îi sugerează să prefacă pietrele în pîini. Diavolul a devenit Dumnezeul cîştigului uşor, prin speculaţie, trafic de droguri, contrabandă, prostituţie sau furt pur şi simplu. El este deci, la nivelul cel mai de jos, Dumnezeul lenei, al contrafacerii, al lucrului de mîntuială, al inculturii şi al nepăsării provocatoare, cum se poate judeca după anumite atitudini contemporane. E Dumnezeul secret al preşedinţilor şi miniştrilor care-şi consultă astrologii ca să ştie ce va fi a doua zi, ca şi cum ar încerca să afle numărul cîştigător de la Loterie. E Dumnezeul oamenilor de afaceri care obţin ilegal informaţii secrete, pentru a realiza beneficii necuvenite.

Weber a afirmat, de asemenea: „...Ideea de a ne împlini «datoria» prin trudă ne chinuieşte viaţa de acum înainte... Cînd «împlinirea» (datoriei) profesionale nu poate fi legată direct de valorile spirituale şi culturale cele mai înalte... individul renunţă, în general, s-o mai justifice“.

Pe această cale, Satana a devenit, la nivelul cel mai înalt, inspiratorul deconstrucţiei sistematice, al deriziunii, al „Nimicului”, al filozofilor care proclamă că raţiunea e caducă şi al esteţilor care declară că lipsa de talent este superioară talentului şi, pretinzînd că nu lansează decît o provocare, dar arătîndu-şi, sub această grimasă, adevărata faţă, ei spun că o roată de bicicletă valorează cît o capodoperă antică şi că o succesiune de scîrţîieli de uşă egalează un cvartet de Beethoven. Sau că o pînză albă este la fel de frumoasă ca un tablou de Veronese. Satana e, prin urmare, zeul nihilismului, zeul disperării.

(va urma)

GERALD MESSADIÉ