Lecturi la lumina ceaiului...

„Umbra lui Satana se ridică iar deasupra Europei“ (3)

Se pare că istoriile cu sacrificii de copii ordonate de despoţi absoluţi sînt reînviate de mentalităţile colective, mai ales în perioadele de criză socială. În concluzie, mitologiile sataniste americane indică, cel mai sigur, o criză a mentalităţii colective.

Totuşi, în timpul tulburărilor din 1750 nu fusese invocat satanismul. Nu pentru că mentalitatea colectivă franceză n-ar fi fost sensibilă la aşa ceva: cu 3 sferturi de veac mai devreme, arătase că este. Comisia secretă, formată de Ludovic al XlV-lea pentru a ancheta acuzaţiile de otrăvire, satanism şi abuzuri sexuale aduse unor personaje influente, printre care membri ai clerului, arată că obsesia diabolică e veche şi bine înrădăcinată. Un amănunt merită semnalat, în treacăt, pentru că el arată ce culmi a atins epidemia nevrotică: „la Chambre Ardente“, Curtea unde îşi avea sediul tribunalul desemnat de rege, numită şi Curtea Otrăvurilor, era tapisată în negru, ca locurile în care se celebrau liturghiile negre. Eterna imitare a persecutatului de către persecutor şi a acuzatului de către acuzator: cine crede în Diavol este un diavol. În acest loc sinistru a fost tîrîtă o bună parte din nobilimea franceză, pe lîngă nişte scorpii şi depravaţi de rang înalt, ca Brinvilliers, Voisin, Vigoureux, abatele Guibourg, satanişti, otrăvitori, intriganţi, însetaţi de putere, de bani, de sex şi moşteniri. Crezuseră în Diavol şi îi ceruseră bani, sex şi putere. Tribunalul i-a condamnat.

Dar ciudăţenia Afacerii Otrăvurilor este că după 1682, probabil îngrozit de ceea ce aflase, Ludovic al XlV-lea a ordonat să fie arsă cea mai mare parte din arhivele şi documentele procesului. Dacă judecata se făcea după Lege, o bună parte din aristocraţie, Biserică şi Armată ar fi ajuns pe eşafod. Prin urmare, Ludovic al XlV-lea s-a mărginit, cu înţelepciune, să „dea un exemplu“ şi să-i trimită pe eşafod pe cei mai imbecili şi depravaţi dintre acuzaţi. Restul, prin voinţa regală, n-ar fi fost decît „bîrfe“. Fără doar şi poate, multe dintre rapoarte nu erau decît bîrfe. Nu există limite pentru infamiile pe care cineva le poate debita despre semenul său, Isus e martor, şi nici măcar nu-i primul. Oricine a avut şansa, în Secolul XX, să-şi vadă dosarul de poliţie a fost stupefiat, în sensul tare al cuvîntului, de subtila mixtură de indiscreţii inimaginabile şi născociri veninoase pe care conţopiştii poliţiilor le aştern pe hîrtie.

În realitate, poliţiile din statele americane contemporane, în care s-ar fi petrecut infamiile amintite, declară că nu au avut cunoştinţă de dispariţiile de copii. 50.000 de copii care dispar în fiecare an ar trebui să atragă, totuşi, atenţia. În plus, au fost făcute anchete serioase, din cele care fac cinste jurnalismului american de investigaţie, în legătură cu depoziţiile unor pretinşi martori la ororile satanice. Concluzia a fost categorică: e vorba despre născociri menite să înşele un public mult prea dispus să creadă în ritualurile satanice. În 1987, anchetele de poliţie realizate în 36 de grădiniţe s-au soldat cu un raport preliminar ce inculpa 91 de persoane, dintre care numai 21 au fost efectiv condamnate pentru comportamente delictuale, dar fără nici o legătură cu Satana ori cu satanismul.

Cu alte cuvinte, există un mic nucleu de delicte reale, în jurul cărora se adună zvonuri şi plăsmuiri. Satana serveşte doar drept pretext.

Un fapt rămîne totuşi: am intrat aici în domeniul pervers, în care născocirea răului naşte fantasme ce pot duce la săvîrşirea lui reală. Patologia imitativă e un fapt cunoscut în psihologie, iar mediatizarea unei scheme de comportament impresionează minţile slabe; şi le impresionează cu atît mai puternic cu cît comportamentul e mai condamnabil: de unde, spre exemplu, epidemiile de sinucideri după vizionarea episoadelor de telenovele în care eroul sau eroina se sinucide.

Unul dintre cei mai siniştri criminali din istoria Statelor Unite, „Son of Sam“, David Berkowitz pe numele lui real, autorul unei serii de asasinate de femei din Queens, ale cărui crime au terorizat acest cartier şi au ocupat prima pagină a ziarelor timp de 3 luni, a scris poliţiei newyorkeze o scrisoare, în care declara: „Sînt monstrul Beelzebuth, marele Behemouth [sic]“. Evident, se poate spune că acest debil mintal cu acte-n regulă şi-ar fi comis crimele şi fără să fi auzit de Belzebuth sau Behemot, alte nume faimoase ale lui Satana; dar se poate crede că fixaţia lui morbidă i-a structurat comportamentul criminal. Acest dereglat jalnic citise întîmplător că există un Satana-Belzebuth-Behemot şi, neştiind ce reprezintă acele nume, îşi vîrîse în cap că el era reprezentantul acestor puteri ale Răului. Este fatalitatea celor umiliţi şi obidiţi în admirabilul film etnografic al lui Jean Rouch, „Les Maîtres Fous“, ghanezii, exasperaţi de secolele de colonizare şi aroganţă britanică, au hotărît, în cadrul unor ceremonii magice, să săvîrşească actul „satanic“ prin excelenţă, devorarea unui cîine sacrificat, cîinele fiind „animalul sacru“ al englezilor, căţelul răsfăţat al cucoanelor care asudă la Tropice, canişul crescut în ura bestială a mirosului de negru. Acest rasism animal l-am cunoscut personal, în Egipt, unde cîinii erau impregnaţi de ostilitatea albilor faţă de „arabi“, chiar şi faţă de cei îmbrăcaţi în costum occidental.

Aici satanismul depăşeşte domeniul criminologiei, intrînd în cel al sociologiei. Şi tot aici atinge cel de-al doilea nivel al său.

Satana a devenit, astfel, eroul celor învinşi. Deliranta abjecţie a asasinării actriţei Sharon Tate, soţia regizorului Roman Polanski, şi a invitaţilor care erau cu ea în seara măcelului, în vila din Cielo Drive, Los Angeles, exprima ura învinşilor faţă de învingători, reminiscenţă a acelui phtonos, atît de temut de greci. Sharon era tînără, frumoasă, celebră, iubită, măritată cu un regizor de succes: un dement pe nume Charles Manson, însoţit de cîteva scorpii, al căror guru era, a năvălit în vilă şi, fără nici un motiv, i-a măcelărit pe toţi cei prezenţi, mîzgălind apoi pe pereţi, cu sîngele victimelor, cuvinte pline de ură. Condamnat la închisoare pe viaţă, Manson îşi continuă comedia „satanismului“.

In aceste scandaluri, mult mai numeroase decît am putea prezenta în spaţiul acestui capitol, se pare că mitul lui Satana serveşte adesea drept simplu pretext pentru pornografie, acte de sadism şi depravări de tot soiul unor grupuri sau indivizi buni de adus în faţa justiţiei sau de închis la casa de nebuni. Se întîmplă, astfel, ca satanismul să servească drept simplu suport pentru fantasmele unor mitomani. Astfel, un pastor din Virginia, inculpat pentru delicte sexuale cu una dintre enoriaşele sale, a invocat în apărarea sa influenţa Diavolului. Enoriaşa a povestit că asistase la sacrificarea şi devorarea canibală a unui copil, fantasmă clasică. Ancheta poliţiei, minuţioasă, a arătat că nu existase nici o sacrificare şi că enoriaşa îşi inventase poveştile pentru a creşte în ochii pastorului, care cedase apoi, pur şi simplu, impulsului său sexual. Pe scurt, satanismul le oferise o schemă de comportament celor doi mitomani pofticioşi de amor.

Acestea sînt însă cazuri minore: Satana exprimă mai ales teama învinsului, cum am văzut în cazul lui Son of Sam.

În realitate, există un satanism mult mai virulent şi care, la prima vedere, nu pare legat de obsesiile sexuale perverse, ci de un soi de „religie pe dos“, un autentic cult al lui Satana. Acest, sau, mai curînd, aceste culte, căci există mai multe, îşi dau o aparenţă de religie, cu ierarhii, preoţi, capele, altare, lumînări (negre, desigur), blazoane şi tot tacîmul. Ele se bazează pe argumente pseudo-filozofice, împănate cu referinţe confuze şi adesea false la liturghii din vechime. Evident, adepţii acestor culte habar nu au că Belzebuth, Astaroth sau Lucifer au fost adoraţi ca atare în religiile străvechi, dar nu ca zei ai Răului, ci ca zei pur şi simplu. Am avut ocazia să discut cu adepţi ai unei asemenea secte din California, dar, cum spunea Einstein, o prejudecată este mai greu de spart decît atomul.

Unul dintre cei mai faimoşi satanişti occidentali şi, probabil, mondiali este american; îl cheamă Anton La Vey. înalt, slab, trecut de 40 de ani, îmbrăcat în negru şi cu buza superioară împodobită cu mustăcioară fină, aminteşte perfect de Mefisto, personajul tradiţional din reprezentaţiile cu „Faust“ de Gounod. La Vey a fondat în 1966 „Biserica lui Satana“. Cartea lui, „Biblia lui Satana“, a fost un succes de librărie considerabil. La Vey declară în ea că „adorarea Diavolului este o pervertire a religiei integral auto-centrată şi auto-gratificantă“, definiţie al cărei sens, mărturisesc, îmi scapă. Cred totuşi că pot mirosi în acest jargon pedant justificarea unei sexualităţi neînfrînate, iar proza confuză a lui La Vey îmi pare a reflecta o mentalitate de bordel şi orgie ridicată la rang de ideologie sublimă şi „revoluţionară”.

La Vey a publicat, de asemenea, „Manualul vrăjitoarei“ şi „Ritualurile satanice“, care au cunoscut şi ele un anume succes. Întrebat de presă, de fiecare dată cînd apare un scandal satanist, La Vey poate spune lucruri uluitoare; astfel, el a declarat: „Popularitatea cărţilor mele şi a satanismului în general este fondată pe nevoia de schimbare permanentă a Americii. Zeitgeist-ul [germanism trecut în americană şi care înseamnă spiritul timpului] din această ţară este pe cale de a produce o nouă societate, în care televiziunea este adevărata religie dominantă. Dar, bineînţeles, oricît ar face televiziunea, ceva lipseşte. E o lacună pe care o umple satanismul. Vreau, aşadar, să mi se recunoască iniţiativa unei schimbări a societăţii, fie ea pozitivă sau negativă. Catolicii au fost consideraţi diavoli de către protestanţi. Protestanţii erau diavoli pentru catolici. Evreii sînt consideraţi diavoli şi de unii, şi de ceilalţi. Omul alb era considerat diavol de către chinezi. Dar cine poate spune cine e rău în realitate?“

Conţinutul declaraţiilor lui La Vey este nul din punct de vedere filozofic, sărac din punct de vedere sociologic, iar din punct de vedere istoric e la fel de diform ca nefericiţii copii afectaţi de thalidomidă: aminteşte de o băşică diformă, umflată de vîntul banalităţii.

(va urma)

GERALD MESSADIÉ