Lecturi la lumina ceaiului...

„Trădările valahe“

Întrebînd de ce Ştefan cel Mare n-a ridicat nici o biserică după bătălia de la Baia, ca să arate că el a fost cîştigator, aşa cum a făcut-o în alte cazuri, Alexandru Simon ne dovedeşte că nu cunoaşte documentele aflate la îndemînă şi, în acelaşi timp, esenţiale pentru a evoca epoca în care a domnit Ştefan cel Mare. Răspunsul la întrebarea sa l-a dat Grigore Ureche, cu mai bine de 4 secole în urmă. Referindu-se la începutul domniei lui Ştefan, cronicarul arată că Ştefan „gătindu-se de mari lucru să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit“. Ca să-şi asigure domnia, Ştefan a trebuit să-l înlăture pe Petru Aron, rivalul său, care se refugiase în Polonia, iar apoi în Ungaria. Avînd oaste bine orînduită, n-a ezitat să facă incursiuni în Polonia şi în Ungaria, cum nu mai îndrăzniseră înaintaşii săi. Ca să întărească hotarul de sud al ţării, Ştefan a încercat, în 1462, să cucerească, de la unguri, Chilia, pe care reuşeşte să pună stăpînire în 1465. Grija Domnitorului s-a îndreptat spre construcţia unor cetăţi noi şi spre consolidarea celor existente. La Cetatea Sucevei ridică o nouă pînză de ziduri, la 20 de metri distanţă de cele anterioare, prevăzute cu turnuri semicirculare foarte puternice. Cetatea a rezistat la două asedii: în 1476, cînd încearcă s-o cucerească Mahomed Cuceritorul, adică acela care pusese stăpînire pe Constantinopol, şi în 1497, cînd, timp de 3 săptămîni, a reuşit să reziste atacurilor regelui polonez, deşi acesta venise pregătit cu tunuri foarte mari. A construit zidul de Nord al Cetăţii Neamţului şi podul cel mare. A ridicat o nouă cetate la Orhei, o alta la Roman (Cetatea Nouă) şi a refăcut zidurile Cetăţii Chilia. Între 22 iunie şi 16 iulie, au lucrat 800 de meşteri şi 17.000 de salahori. Abia după ce a respins atacurile duşmanilor săi, Ştefan cel Mare a început zidirea unor biserici. Acest lucru s-a realizat după încheierea păcii cu turcii, în anul 1486. În 1487, au fost ridicate Bisericile de la Pătrăuţi şi de la Milişăuţ, Biserica Voroneţ fiind zidită în anul 1488. În amintirea luptei de la Războieni a fost construit un alt lăcaş sfînt, abia în 1496, deci la 20 de ani de la data la care a avut loc bătălia. A.S. îl acuză pe Ştefan cel Mare că l-a provocat pe Matei Corvin din dorinţa de a-şi face un nume. Altă treabă nu avea Domnul decît să provoace, de dragul faimei, o mare putere militară a vremii, regatul Ungariei, care se întindea de la Adriatică pînă la Carpaţii Orientali, din apropierea Vienei pînă la Belgradul sîrbesc! Domnul a întreprins, la începutul domniei sale, două incursiuni în Transilvania, ca să-l forţeze pe Matei să nu-l mai găzduiască pe rivalul său la Curtea Regală. Dar, crede A.S., Ştefan l-a provocat pe Matei nu numai pentru a cîştiga faimă. El ne dă o altă explicaţie a conflictului: Ştefan îi promisese regelui sprijin în lupta cu turcii, dar l-a trădat în cele din urmă. Nu ni se spune cînd şi unde s-a întîmplat acest lucru, esenţial este că fapta s-a consumat. Cu toate acestea, Ştefan „n-a intrat în istorie pe lista, pe jumătate dreaptă, pe jumătate falsă a trădărilor valahe ale cauzei Crucii, listă dominată încă de dezastrele cruciate de pe cîmpurile de la Nicopole (1396) şi de la Viena (1444)“. Aşadar, rostul românilor în istoria medievală a fost acela de a-i trăda pe creştini. Din care cauză, A.S. nici nu-i menţionează cu numele lor, aşa cum îşi ziceau ei, ci foloseşte termenul de valahi, cum le spuneau străinii. De fapt, legenda aceasta a trădărilor „valahe“ îşi are originea în greşeala pe care au făcut-o românii de a-i înfrînge pe cei care au încercat să le cucerească ţara. Şi povestea începe de la anul 1330, unde Armata lui Carol Robert de Anjou a suferit un adevărat dezastru, după cum o recunoaşte regele însuşi. Dar, acest dezastru s-a datorat ticăloşiei lui Basarab care l-a atacat pe nepregătite, într-un loc strîmt şi prăpăstios. Că el, regele, nu avea nici o vină. Plecase, aşa, la o plimbare prin Ţara Românească şi, cînd se întorcea acasă din această promenadă, în care regele era însoţit de o oaste de cavaleri foarte bine înarmaţi, trădătorul Basarab l-a atacat. Regele nu mai spune că Basarab l-a înduplecat, cînd era la Severin, să se întoarcă acasă, iar, pentru deranjul Măriei-Sale, Domnul s-a oferit să plătească o mare sumă de bani. A-ţi apăra ţara apare în concepţia acestui angevin drept o trădare. La fel i s-a întîmplat lui Sigismund de Luxemburg, în 1395, cînd a fost învins la Hindău (Ghindăoani). Şi Matei, după lupta de la Baia, din 1467, avea să se plîngă de faptul că, atunci cînd era în Moldova, într-o noapte, s-a bătut cu Ştefan. Deci, omul dormea liniştit, cînd românii au dat peste el. Dar, dacă Matei nu vorbeşte de trădare, primii doi cronicari unguri amintesc de o victorie a lui Matei şi, abia al treilea, Istvanfi, spune că Ştefan l-a învins pe rege în urma unui pact cu duşmanul. Aşadar, capetele mari încoronate nu puteau fi învinse decît astfel. Agresiunea lor era justificată de propria lor putere, socotind că vor cîştiga uşor o bătălie în Moldova, sau în Ţara Românească.

A.S. merge puţin mai departe şi, după ce îl acuză pe Ştefan de neloialitate faţă de Creştinătate, aminteşte de trădările românilor de la Nicopole (1396) şi de la Varna (1444). A.S. nu cunoaşte sursa occidentală în care se spune că regele Sigismund de Luxemburg ar fi vrut ca Mircea să înceapă bătălia de la Nicopole, pentru că ştia care era ţelul acestora de a se lupta, dovadă victoria din 17 mai 1395.

La Nicopole, vinovăţia dezastrului suferit de cavalerii creştini li s-a datorat acestora. Este limpede că nu s-a tras nici o învăţătură din luptele care s-au dat în timpul Războiului de 100 de ani. Cavalerii francezi şi burgunzi au fost înfrînţi de arcaşii englezi, care luptau pedestru. La una dintre marile bătălii dintre francezi şi englezi, oastea engleză număra 4.000 de arcaşi şi numai 800 de cavaleri înarmaţi, iar toţi luptau pedestru, chiar şi regele Angliei. Cavalerii nu foloseau nici o tactică. Ei atacau, năpustindu-se asupra adversarului, bătălia reducîndu-se doar la această manevră: şarja de cavalerie. Deşi au fost mereu învinşi, ultima mare bătălie fiind aceea de la Azincourt, cavalerii n-au învăţat nimic, astfel încît, atunci cînd au ajuns pe malul Dunării, sau la Varna, ei aveau să se comporte exact ca în luptele din timpul Războiului de 100 de ani. Nu înţelegeau că au în faţă o armată bine disciplinată, condusă de un sultan încrezător în forţele sale. La Nicopole, ar fi putut să se retragă cei care nu pătrunseseră în tabăra turcească, dar, într-un moment hotărîtor, au intervenit călăreţii sîrbi, care au lovit în flanc resturile armatei creştine.

La Varna, s-a repetat aceeaşi şarjă de cavalerie, deşi regele Ungariei le ceruse cavalerilor occidentali să păstreze o anumită ordine. Acolo, au fost foarte puţini români, încît nu aveau cum să influenţeze rezultatul luptei. Vlad Dracul, Domnul Ţării Româneşti, nu a vrut să participe la campanie, a trimis doar un corp de oaste, pentru că, văzînd cîţi cruciaţi sînt, era limpede că vor fi înfrînţi. Chiar le-a şi spus-o: sultanul, cînd merge la vînătoare, este însoţit de un număr de oameni egal cu acela al cruciaţilor. Astfel încît, a-i acuza pe români de trădare înseamnă că acela care o face habar nu are de istoria militară a Evului Mediu şi le recomand băieţilor care se aventurează pe acest teren să citească măcar Istoria militară a Evului Mediu scrisă de un mare specialist, Ferdinand Lot.

Manole Neagoe