Lecturi la lumina ceaiului...

Trădare

Alexandru Simon şi-a dat seama de un lucru: dacă aminteşte de cele două campanii, din 1475 şi 1476, ar fi trebuit să recunoască, măcar parţial, că Ştefan cel Mare a ieşit învingător, din moment ce Moldova n-a fost supusă de turci. De aceea A.S. sare de la Baia la 1484, cînd Moldova pierde Chilia şi Cetatea Albă. Matei Corvin ar fi putut să-i vină în ajutor lui Ştefan, dar n-a făcut-o, deşi se lăudase, la începutul anului 1476, că va organiza o mare campanie anti-otomană. Simon explică de ce n-a intervenit Matei: Regele a trebuit să strîngă trupe de pretutindeni, din Ungaria şi chiar din Croaţia. Numai că A.S. nu ne spune cînd a adunat regele armata şi de ce n-a strîns-o la timp, pentru că ştia că turcii vor ataca Moldova. Sărind de la 1476 la 1484, Simon ajunge la concluzia aberantă că Ştefan a fost acela care le-a îngăduit turcilor să prade în Transilvania. Astfel s-a ajuns la bătălia de la Cîmpul Pîinii, din 1479.

Dar raidul permis de Ştefan n-a atins „aria saşilor“. Aşadar, nu numai că nu l-a lăsat pe Matei să-l prindă pe Sultan, în 1476 - cînd acesta era în Moldova, iar Matei era la Buda -, dar domnitorul român le-a permis turcilor să prade sudul Transilvaniei. Iată cît de mare ajunsese Ştefan în 1479, de vreme ce turcii trebuiau să-i ceară lui permisiunea să năvălească în Transilvania, deşi drumul lor spre Ardeal trecea prin Ţara Românească, iar nu prin Moldova.

Să vedem ce scriau braşovenii lui Ştefan cel Mare în 1479: „Multă supunere şi slujbă îţi aducem, înainte de toate, Măriei Tale. Parcă ai fost ales de Dumnezeu pentru cîrmuirea şi apărarea Ardealului. Ce veşti vrei să ştii, urmează. Îţi dăm de ştire că sîntem în mare primejdie şi la strîmtoare, din pricina turcilor, nespus de cruzi. Zilele trecute au făcut, în aceste părţi ardelene, o pagubă jalnică (după Sf. Marcu, 26 aprilie) şi au de gînd să facă şi mai multă“.

Braşovenii îl informau pe Ştefan despre ceea ce aflaseră de la oamenii care veneau din Ţara Românească, şi anume că „turcii păgîni vin spre ţinutul nostru (deci nu prădaseră, cum minte Simon) şi spre cele trei Scaune Secuieşti, ca să ne prade”. (Deci turcii nu ceruseră permisiunea lui Ştefan să năvălească în Transilvania, ei veneau prin Ţara Românească, aşa cum era şi firesc). „Pentru aceea, cu mare dor şi dragoste, te rugăm pe Măria Ta ca să faci bunătatea să te apropii de această ţară, spre a o feri de acei turci nespus de cruzi. Ne-au mai spus acei credincioşi ai Sfintei Coroane (adică muntenii refugiaţi în Ardeal) că ei, cu tovarăşii lor, sînt aduşi cu de-a sila şi cu putere să asculte de acei turci. Pentru care, şi acei credincioşi te aşteaptă, suspinînd foarte, pe Măria Ta. Căci au nădejde în Măria Ta, că-i vei scăpa de sila şi de robia acelor păgîni“. Aşadar, Simon minte de îngheaţă apele, bate cîmpiile transilvane şi Munţii Moldovei, amestecînd totul, încît să nu se mai înţeleagă de ce Ştefan n-a putut să schimbe „acest curs“ - care „curs“ pluteşte în ceaţă, pentru că Simon nu ne dumireşte ce înseamnă el. După ce Ştefan a primit scrisoarea braşovenilor, a avut loc bătălia de la Cîmpul Pîinii, soldată cu înfrîngerea turcilor, bătălie la care regele n-a participat. Simon recunoaşte, şi el, că Matei a eşuat „în plan anti-otoman“, din care cauză Transilvania s-a transformat într-un canal de comunicare cu turcii. Aşadar, după 1476, nici regele, nici urmaşii săi n-au mai trimis soli la Poartă prin Belgrad, pe drumul cel mai drept: ei au profitat de ruta transilvană, că era mai pe ocolite. Simon, dibaci, trece peste un moment penibil, care îi anulează toate afirmaţiile în legătură cu rolul de ,,vîrf de lance” al regelui Matei Corvin. În 1483, acesta încheie un Tratat de Pace cu turcii, fără a menţiona şi Moldova; aşadar, cel care trădează nu este Ştefan. Cînd Matei şi-a adus aminte de Moldova şi i-a cerut Sultanului să restituie Cetatea Chilia şi Cetatea Albă, pe care le luase în stăpînire în 1484, acesta i-a răspuns că nu e posibil, după ce depusese atîtea eforturi pentru a le cuceri. Pentru a-şi justifica faţă de creştini decizia de încheia Tratatul de pace cu turcii, Matei s-a plîns că a fost lăsat în părăsire, conjunctură în care, spunea el, a trebuit să ţină seama, în primul rînd, de interesele sale, „pentru că, dacă e vorba să pierim, cel puţin să nu cădem noi cei dintîi, noi şi regatul nostru“. În realitate, Matei nu fusese părăsit de nimeni, domnitorii români îi dăduseră mereu sprijinul. Chiar el mărturisea că numai din Moldova şi Muntenia putea să ridice o armată de 60.000 de oameni, care să se alăture oştilor din Transilvania şi din Ungaria, dar nu a vrut s-o facă. Şi, pentru a nu i se reproşa că nu l-a ajutat pe Ştefan în 1484, cînd turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă, Matei scria, la 17 decembrie 1485, minţind, că el l-a trecut printre supuşii săi pe domnul Moldovei „cu toată provincia, dar voievodul n-a vrut să ţină seama de asta, ci iar s-a războit cu turcii, care au venit şi au împresurat două cetăţi“. Aşadar, Ştefan era vinovat că s-a războit cu turcii care pătrunseseră în Moldova, Matei pretinzînd că, „pe cînd ne pregăteam să plecăm, chiar în persoană, cu toate oştile pe care le-am putut culege de pretutindeni, în ajutorul lui, şi deja eram aproape, furăm înştiinţaţi că turcii au cucerit cele două cetăţi şi că, lăsînd străji, s-au întors“. Deci, Matei se pregătise să-i vină în ajutor lui Ştefan, numai că turcii cuceriseră cetăţile, iar el nu mai avea de ce să meargă în Moldova. Adică, cele două cetăţi n-ar fi putut să fie cucerite de o armată moldo-ungară? Ştefan - ne lămureşte Simon - n-a fost în stare de nimic, aşa că a încheiat pacea cu turcii în 1486, devenind astfel, după anii 1490, „unul dintre marii feudali ai Ungariei“. Aferim, asta logică! Ştefan a încheiat pacea cu turcii ca să poată deveni mare feudal al Ungariei! Ce infamie! În 1468, imediat după Baia, Ştefan îi scria regelui polon că a obţinut victoria cu ajutorul „milostivirii lui Dumnezeu şi cu ajutorul milostivirii voastre“. Gest de inteligenţă politică, pentru că Moldova era ameninţată de o nouă campanie a regelui Matei, dar şi de turci. După ce i-a biruit pe toţi vecinii, aşa cum o recunosc polonii, turcii şi ungurii, Ştefan s-a considerat egal cu suveranii din ţările învecinate Moldovei şi l-a tratat pe regele Alexandru ca pe un „prieten“, nu ca pe o „milostivire“. A încheiat un singur act de vasalitate cu regele polon, în 1485, din dorinţa de a primi ajutor pentru recucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe, act care a fost anulat de strălucita biruinţă asupra polonilor, la Codrii Cosminului, din 1497. Simon trebuia să ştie toate aceste amănunte, dar mistifică în mod grosolan istoria Moldovei, şi, prin ea, Istoria românilor. E plătit s-o facă. Uneori se mai şi minte, dar inteligent, nu grosolan, aşa cum o face Simon. Ştefan cel Mare se putea socoti vasal, dar formal, adică fără să depună omagiul de vasalitate, pentru cetăţile dăruite de Matei domnului Moldovei. A înţeles regele că domnul trebuie să aibă un loc de refugiu, în cazul în care nu va mai putea rezista unor campanii turceşti, astfel că i-a dăruit Cetatea Ciceului, cu 60 de sate, şi Cetatea de Baltă, cu 40 de state. Pentru două cetăţi şi două domenii importante, Ştefan se putea socoti vasal al regelui, dar o vasalitate care nu implica nici o obligaţie. Căci, iată ce-i scria regele Vadislav al II-lea, urmaşul lui Matei, fratelui său, Ioan Albert, regele Poloniei, după lupta de la Codrii Cosminului: „să renunţe la ideea de revanşă“. Vladislav îi cere acest lucru fratelui său nu pentru vreun folos al său, „ci pentru liniştea şi pacea viitoare ale celor doi regi; căci, dimpotrivă, regele (Vladislav) şi acest Regat sînt siliţi să-i dea, în fiecare an, un subsidiu voievodului şi, pe deasupra chiar, i-au fost date două cetăţi prea bune din trupul acestui Regat, adică Transilvania, ca măcar astfel să poată fi păstrat lîngă creştinătate, şi să ne fie deschisă calea, prin ţara sa, spre regatele vecine“. Să ne arate Simon care rege i-a mai dat un subsidiu marelui său feudal? Vladislav îi mai cerea lui Albert să-l lase în pace pe domnitor, „deoarece în mîinile acestui voievod (Ştefan) se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste ilustre regate (Ungaria şi Polonia). Un sol al domnului Moldovei urma să-i sugereze lui Ioan Albert posibilitatea ca el să le mijlocească celor doi regi pacea cu turcii, „iar dacă, dimpotrivă, nu am dori să avem pace cu ei şi, mai degrabă, am voi să înaintăm împotriva turcilor, împreună cu prea înaltul rege al Ungariei“, domnitorul moldovean promitea să participe cu 25.000 de oameni, la care s-ar fi adăugat şi oastea Ţării Româneşti, care era estimată de către Ştefan ca fiind mai mare decît oastea sa. Îl întreb pe Simon: ar fi putut un mare feudal al Regatului maghiar să ducă o asemenea politică? Trădare, domnule Simon, de 3 ori trădare! Şi n-ar fi exclus să plăteşti, moral măcar, pentru o asemenea trădare.

Manole Neagoe